Managementul stresului

De la un punct la altul al globului, în toate vremurile şi în toate limbile, salutul oamenilor, ca formulă de despărţire, trimite mai întotdeauna la un cuvânt magic: sănătate.

Acest clişeu - verbal, „greu de definit, multiplu condiţionat şi dificil de păstrat“, cum îl caracterizează psihologul Ion Radu-Tomşa - ne-a îmbogăţit, în ultimele decenii, cu o nouă boală: „stresul“. Astfel că, astăzi, elevi şi profesori, ţărani şi savanţi, soldaţi şi generali, şomeri şi patroni, vedete şi muncitori, jurnalişti şi ingineri, doctori şi cercetători nu scapă de maladia despre care mai toţi cercetătorii cred că face parte din viaţă şi este inseparabilă de condiţia umană. De aceea, probabil, stresul şi este vinovat de atâtea îmbolnăviri ale omului modern: hipertensiune, infarct, accident vascular, insomnie, artrită, disfuncţii sexuale ş.a.

Cuvântul „stres“ a intrat în vocabularul nostru zilnic. Suntem stresaţi de căldura de afară, de „frigul verii“, de lipsa locurilor de parcare, de lucrările ce nu se mai termină în Piaţa Unirii, de aglomeraţia de la serviciile publice, de mizeria din spitale, de lipsa medicamentelor, de traficul de pe Bd. Independenţei sau din Păcurari, de pierderea unei persoane dragi, de alimentaţia nesănătoasă, dezechilibru alimentar ş.a.m.d.

Anii din urmă, însă, şi mai ales evenimente dramatice mult mai mediatizate azi decât în trecut, ne-au adus o altă formă a acestei noi achiziţii lingvistice pe care n-o băgăm de seamă decât în momentele dramatice din viaţa noastră: stresul la locul de muncă. Pe primul loc se situează, desigur, evenimentele din grupa „eşecurilor în viaţa profesională“, precum: şomajul, pensionarea, neavansarea pe post, retrogradarea, nerecunoaşterea meritelor, restructurarea, penalizările administrative, concedierea ori căutarea unui loc de muncă. Urmează apoi: timpul (lipsa unor pauze adecvate şi suficiente, totul făcându-se în grabă, în agitaţie, pentru a răspunde solicitărilor serviciului sau şefilor); relaţiile dificile cu alţii (acută lipsă de comunicare, neînţelegerile de orice fel, simple observaţii colegiale care pot fi percepute ca agresiuni); izolarea şi absenţa relaţiilor cu colegii şi colaboratorii (accesul limitat sau interzis la un grup, la un post sau la o persoană anume); tracasările cotidiene (şedinţe, bilanţuri, analize, reuniuni plictisitoare, ore de muncă peste program, protocoale, sendvişul înghiţit pe nerăsuflate); mediul de lucru (locaţia în care este prea cald sau prea rece, cu prea mult zgomot sau prea multă linişte); un program prea încărcat; autoblamarea sau autosabotarea gen „nu sunt în stare de nimic“; „observaţiile prieteneşti“ cum ar fi „nu poţi face tu asta“, „ce faci e o prostie“; întrebările şi aforismele „la ce bun să trăieşti“, „viaţa este un eşec permanent“ ; îndemnurile „motivante“ de genul „acum trebuie să faci asta, dacă nu…“.

Cercetătorii finlandezi din Helsinki, specializaţi în sănătatea la locul de muncă, au urmărit, în ultimii 25 de ani, 812 angajaţi care, la început, erau perfect sănătoşi. În decursul celor două decenii şi jumătate, 73 dintre aceştia au murit ca urmare a unor afecţiuni cardiovasculare determinate - au arătat investigaţiile subiecţilor şi examenele medicale - de constrângerile şi tensiunile la locul de muncă, exigenţele foarte mari în raport cu proasta organizare, recompensele insuficiente (salarii mici, lipsa recunoaşterii pe plan social şi perspectivele de promovare). La foarte mulţi angajaţi, locurile de muncă cu nivel ridicat de stres au fost asociate şi cu creşterea colesterolului (la nici cinci ani de la începerea studiului), tendinţele de îngrăşare, durerile de cap, anxietatea, oboseala, bolile de inimă. După zece ani de stres, viaţa oamenilor a devenit lipsită de bucurii şi plină de probleme de sănătate, culminând cu blocajul şi panica, ceea ce a însemnat diminuarea speranţei lor de viaţă cu tot atâţia ani. S-a mai observat că, în loc să se preocupe de stresul la locul de muncă, şefii recomandă ameliorarea sănătăţii doar prin renunţarea la fumat, reducerea consumului de alcool, a sării şi a grăsimilor sau practicarea exerciţiilor fizice, neînţelegând că riscul excesiv de mortalitate cardiovasculară apare nu din cauza intensităţii efortului cerut, ci din cauza tensiunii ce apasă asupra angajaţilor. Astfel că starea de agitaţie de fond se amplifică la fiecare nouă solicitare, stresul putând fi comparat, în acest caz, cu o avalanşă care creşte rapid, de la un moment la altul.

Pe de altă parte, nu evenimentele în sine sunt stresante, cât modul în care ne raportăm la ele şi semnificaţia supraevaluată pe care le-o acordăm, pentru că 40% din evenimentele negative pe care le anticipăm nu au loc; 25% din grijile zilnice pe care ni le facem privesc, oricum, evenimente ce nu pot fi schimbate; criticile şi reproşurile nefondate din partea celorlalţi ne aduc 12% din grijile curente; 15% reprezintă stres în legătură cu starea de sănătate. Rezultă că doar 8-10% reprezintă evenimente ce merită un stres legitim. Adică, aproximativ 90% din stresul nostru zilnic la serviciu poate fi evitat printr-o abordare realistă (şi relaxată) de către şef şi subordonat, angajat şi angajator, manager şi executant. Abordare care ar putea să însemne asigurarea condiţiilor optime de lucru (microclimat, lipsă de noxe, respectarea ritmului natural diurn, echipament corespunzător), pregătirea profesională continuă pentru aducerea nivelului competenţelor la nivelul cerut de abilităţi pentru funcţia ocupată, fişe ale posturilor clare şi optime pe relaţia atribuţii-timp-abilităţi de realizare, fragmentarea concediului de odihnă, cooperarea şi delegarea de competenţe în realizarea atribuţiilor de serviciu, eliminarea muncii monotone şi a eşecurilor în îndeplinirea sarcinilor şi, nu în cele din urmă, includerea angajaţilor în programe de educaţie în domeniul managementului stresului. Cu ce scop?, ne-am putea întreba. Cu unul simplu şi eficient: obiectivul final nu trebuie să fie suprimarea stresului, ci conştientizarea necesităţii de a-i face faţă. Pentru că stresul trebuie înţeles nu doar biopsihologic, ci, întâi de toate, psihologic.