Măritişul

▲ În zilele noastre, din perspectiva reciprocităţii, însoţirea este înfăţişată prin verbul (a se) căsători, care porneşte de la un termen vechi, căsător „om cu casă“ ▲

O cititoare, studentă, ne întreabă de ce, în limba română, există cuvinte deosebite pentru a numi actul căsătoriei cu privire la bărbaţi şi la femei: o fată se mărită, dar un băiat se… însoară!? Tinerei în discuţie i se pare că astfel, vorbind în termeni moderni, se face o (măcar) ciudată discriminare…

Întrebarea este interesantă, iar explicaţia se găseşte, dincolo de istoria unei limbi şi chiar a limbilor, în istoria mentalităţilor: în centrul atenţiei sociale se afla bărbatul, coabitarea în cadrul familiei fiind concepută ca actul de voinţă al acestuia de a avea o tovarăşă de viaţă. Deosebit de pregnant este reflectată această situaţie de cea mai veche formă de căsătorie, cea prin răpirea fetei, dar acelaşi aspect este de recunoscut şi în forma ulterioară, aceea a căsătoriei prin cumpărare.

De aici pornind, şi în limba română, moştenitoare şi în acest domeniu a unor cuvinte din latină, actul întemeierii familiei este numit prin referire la noutatea ce intervine doar în statutul bărbatului: verbul (a se) însura se explică din lat. uxor „soţie“; aşadar bărbatul îşi ia soţie, se însoţeşte cu ea. Aceeaşi optică este reflectată şi de verbul (a se) mărita, care, prin substantivul lat. maritus „bărbat, soţ“, are la bază verbul marito, -are „a merge după soţ, după bărbat“, femeia având, aşadar, un statut inferior. În ceea ce priveşte istoria mentalităţii de la bază, putem reţine că acest verb a fost moştenit şi de celelalte limbi romanice (fr. marier, it. maritari, spaniolul şi portughezul maridar).

În zilele noastre, din perspectiva reciprocităţii, însoţirea este înfăţişată prin verbul (a se) căsători, care porneşte de la un termen vechi, căsător „om cu casă“, dar, la origine, acesta era tot bărbatul, cel care o aducea pe viitoarea soţie în propria-i casă, situaţie pe care o putem descifra chiar din analiza unuia dintre termenii discutaţi anterior. Astfel, dacă în mod obişnuit (a se) mărita se foloseşte doar cu privire la o fată, „despre fecior se zice numai atunci că se mărită când nu duce pe mireasă la dânsul acasă, ci el se stabileşte cu locuinţa în casa miresei“; am citat după etnograful cleric Simeon Florea Marian, Nunta la români (1890).

Prin urmare, cititoarea noastră, fără să cunoască întreaga realitate lingvistică, avea dreptate când, din cauza folosirii a două verbe deosebite, intuia o discriminare „sexistă“. Iar aceasta este greu de contestat dacă luăm în consideraţie şi evoluţia semantică a verbului (a) mărita. Pentru limbajul „glumeţ şi familiar“, dicţionarele înregistrează folosirea acestuia cu sensul de „a da, a vinde ceva (pe un preţ de nimic) pentru a scăpa de el; a se descotorosi de ceva“. Sensul este ilustrat printr-un citat dintr-o povestire a lui Ion Creangă. Afacerea este cunoscută: necăjit de zmucelile caprei pe care o căpătase în schimbul unui car (!), lui Dănilă prepeleac îi… reuşeşte un alt schimb dezavantajos, primind pentru ea, după negocieri, un gânsac: „în sfârşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, şi Prepeleac mărită capra“. Dar Creangă găseşte prilejul unui joc de cuvinte, îmbogăţind semantic şi verbul corelativ. Nici această achiziţie nu se dovedeşte una comodă (căci găgăie şi se zbate!), astfel că Dănilă îi pune gând rău: „Las că te însor eu şi pe tine acuş, măi buclucaşule!“.

Slabă compensaţie că pentru (a) mărita există şi nuanţa de sens „a pierde ceva“ (înregistrată de Marian), reflectând, desigur, optica familiei fetei, care, prin căsătoria acesteia, a pierdut un membru, cel puţin pentru viaţa de zi cu zi...