Mărturii de pe cărţi vechi

Saptămâna trecută am prezentat, sumar, un excepţional volum de documente pe baza cărora poate fi cunoscută circulaţia textelor bisericeşti în Moldova între anii 1429-1750, intitulat „Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei“, volum editat de istoricii ieşeni Ioan Caproşu şi Elena Chiaburu. Schiţând, atunci, o caracterizare generală a motivelor majore pentru care se scria pe spaţiile albe ale manuscriselor sau ale tipăriturilor şi a conţinutului unor astfel de însemnări (donarea cărţilor, interdicţii în ceea ce priveşte înstrăinarea, dar şi alte date „biografice“ ale acestora), am anunţat că există şi altfel de note manuscrise, la care ne referim în continuare.

Ceea ce impresionează în mod deosebit este tratarea cărţilor nu numai ca preţioase obiecte de cult, ci ca pe nişte fiinţe; de exemplu, după enumerarea, sub formă de pomelnic, a membrilor unei familii, un text continuă astfel: „… scriem şi mărturisim cum am răscumpărat această carte din mâna căzacilor, c-au fost robită“ (mineiulrespectiv a fost restituit „sfintei mănăstiri de unde au fost“). Sunt consemnate şi adevărate acte de… dezrobire, căci cartea de cult a fost răpită pentru a face chiar obiectul tranzacţiilor: „această carte spun tătarii că au luat-o din ţara Rumânească, că de-ar fi fost din ţara noastră nu ar fi adus-o la noi… şi este robită din robie de-a treia oară şi a venit un tătar şi am răscumpărat-o“; sau: „Să se ştie că acest Apostol l-am răscumpărat de la tătari şi l-am dăruit popei Ion…“.

Adesea, însă, obiectul însemnării nu este biografia cărţii, ci evenimentele la care posesorii acesteia au fost martori, enunţurile fiind de tipul celor grave, din vechile „anale“ (prezentare a evenimentelor după ani): „în anul 6955 (# 1447), luna iulie, 13 zile, s-a tăiat capul lui Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Alexandru voievod, de Roman voievod, fiul lui Ilie voievod, şi a fost îngropat în mănăstirea Neamţ, în 16 zile“ (text tradus din slavonă); sau, la data de 28 septembrie 1738: „Să se ştie de când au vinit cazacii în Ieşi şi au agiuns păr în Focşeni, în zilile măriei sale lui Gligorie Ghica vodă şi măria sa vodă au ieşit din Ieşi de frica cazacilor şi au făcut urdii păr la Galaţi şi păr la Şerbăneşti…“ (pot fi observate pronunţii regionale moldoveneşti transpuse în scris).

Dar apar note şi despre evenimente sau întâmplări din viaţa proprietarilor cărţii sau a celor apropiaţi acestora: „Să să ştie de când m-am călugărit aicea la Sfânta mănăstire Neamţul, în zilele măriei sale Ioan Costandin Nicolai voievod, fiind mitropolit ţării chir Nechifor Morăian…“; „Să (se) ştie de când s-au călugărit miftode, ginerile popii lui gligoraş ot Vamă“; „Să se ştie de când am fost amorţit eu, nevrednicul Toader Cracalie“ (este vorba, probabil de o paralizie).

Iată şi consemnarea unor întâmplări ieşite din comun: la 13 septembrie 1699 „s-au întunecat soarele, miercuri la şase ceasuri din zi. Şi într-acela ceas, într-aceiaşi zi, au ieşit turcii din Cameniţa şi au intrat leşii, şi au dat leşilor cetăţile ţării…“; în ziua de 8 februarie 1748, „după Duminica Tomii, la săptămâna după ce s-au cutremurat pământul, marţi după Paşti, în zori de ziuă“; „Să să ştie când au nins după Sfetii Gheorghie, meseţa april în douăzăci zile văleat 7190 (# 1682).

Credem că asemenea enunţuri sunt grăitoare pentru ceea ce N. Iorga, unul dintre primii cercetători care s-au ocupat de însemnările de pe cărţi ale preoţilor şi mirenilor, a numit „istoria ţării prin cei mici“ şi ne face plăcere să cităm un text pe care marele istoric l-a publicat în 1921, reflectând grija pentru carte a unui preot din maramureş, care se roagă pentru păstrarea „cărţii lui iubite“: „şi rog pe dumile voastre, cinstiţi preuţi şi cetitori, care vi s-o tămpla a ceti pre această carte… vă rog binişor să nu o picaţi cu lumina (# lumânarea), ce să siliţi frumuşel…“.

Iar noi îi îndemnăm pe cititorii „Luminii“ să cerceteze frumoasa carte publicată, la înalt nivel ştiinţific, de Ioan Caproşu şi Elena Chiaburu, în condiţii grafice excepţionale asigurate de Editura „Demiurg“, pentru a cunoaşte pagini din istoria culturală a Bisericii noastre, pentru a înţelege viaţa înaintaşilor chiar prin cuvintele lor şi pentru a se împărtăşi de grijile şi de spaimele lor, dar şi de spiritualitatea epocii.