Măsura vulnerabilităţii

Poţi măsura vulnerabilitatea unui om după cât de uşor cedează presiunilor la care e supus de mediu. Bizareria este că, dintre agresiunile pe care le suferă zilnic, cele care îl tulbură cel mai mult nu sunt ameninţările directe, ci insinuările, adică acele aluzii aparent inocente care îi strică somnul şi îi spulberă liniştea. Ele au un potenţial de zdruncinare mult mai mare decât intimidarea rostită în faţă. Cauza stă în lipsa avertizării prealabile, în timp ce ameninţările sunt semnul unei ostilităţi făţişe, precum declaraţiile de intenţie făcute sub auspicii sumbre şi tăioase: „dacă nu înţelegi să…, atunci…“ Aceasta e structura sintactică a oricărei ameninţări. Dar tocmai pentru că e directă, ea te pune în gardă, îţi stârneşte simţul primejdiei şi îţi mobilizează vigilenţa. Şi, astfel, pus în alertă şi cu simţurile treze, ai puterea să i te împotriveşti.

În schimb, în cazul insinuării, ostilitatea vine pe ocolite, pieziş, ca o vorbă spusă în fugă şi oarecum din neatenţie, precum o adiere întâmplătoare care, tocmai pentru că nu te alarmează, te prinde nepregătit. Cu alte cuvinte nu e rafala de vânt care te loveşte în faţă, ci curentul de aer strecurat pe sub uşă sau pe la crăpătura ferestrei. Te ia pe nepusă masă şi te prinde pe picior greşit, şi tocmai de aceea te răstoarnă. Aşa se explică de ce, în general, putem ţine piept presiunilor mari şi, din contră, ne clătinăm la sugestiile meschine. Căci insinuarea pare inofensivă şi aproape indiferentă, ba ea poate fi chiar spusă cu un aer binevoitor, de om cu adevărat îngrijorat de soarta ce te paşte. „Ai grijă că…“ Tonul acesta împăciuitor şi insidios te poate răscoli mai mult decât o insultă, decât un atac frontal.

Apoi, ameninţarea e imperativă şi nu lasă loc de dubii în privinţa intenţiei belicoase. Insinuarea, dimpotrivă, e ipotetică şi echivocă, ea pare urmarea unei bunăvoinţe proteguitoare, venită din partea unora care ţin la tine. „Nu vreau să mă înţelegi greşit, dar…“ Întotdeaună există o conjuncţie adversativă care să alunece şerpuitor în mesajul subversiv al aluziei prieteneşti. În plus, în cazul unei ameninţări, reacţionezi imediat, fără timpi morţi şi fără perioade de latenţă. Eşti în corzi şi trebuie să te mişti. În cazul insinuării, dimpotrivă, te afli în perne de puf, şi de aceea reacţionezi cu întârziere şi, atunci când o faci, persoana în cauză nu mai e de obicei de faţă. Şi atunci de surpi interior, pradă unor tribulaţii de pe urma cărora ieşi mai vlăguit decât dacă te-ai fi luptat la propriu cu agresorul. În fine, insinuarea cere un grad de rafinament psihic de care ameninţarea se poate lipsi. E mult mai greu să baţi apropouri decât să rosteşti avertismente. Îţi trebuie un geniu al intrigii, o înclinaţie spre iscarea discordiei, cum tot aşa e nevoie de un grad mărit de susceptibilitate morală ca să simţi cum te clatini sub atingerea aluziilor cotidiene. Tristeţea este că suspiciunea omului contemporan e atât de mare că ea singură îl preschimbă într-o victimă sigură a insinuărilor amicale.