Metamorfoza religiilor tribale

Începând cu sfârşitul secolului al XV-lea, istoria consemnează o largă expansiune a popoarelor europene şi a creştinismului. În mod inevitabil, se produce întâlnirea cu religiile şi culturile populaţiilor tribale de pe toate continentele. Cam în aceeaşi perioadă are loc şi întâlnirea între culturile hindusă, budistă, islamică şi culturile tribale din vecinătatea lor. Contactul dintre aceste culturi şi religii a scos în evidenţă, în primul rând, slăbiciunea religiilor tribale indigene, conducând la apariţia unor mişcări religioase noi, care presupun un amalgam religios şi cultural de elemente dintre cele mai diferite, aparţinând deopotrivă celor două părţi. Un exemplu în această privinţă îl reprezintă acele mişcări apărute, în 1546, în Columbia, ca o reacţie la venirea spaniolilor, şi în actualul Zair, prin 1570, după ce misionarii portughezi au început să-şi exercite influenţa asupra vechiului regat Kongo. Totuşi, cele mai multe dintre aceste mişcări îşi leagă propria istorie de marile expansiuni coloniale şi misionare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, proliferându-se mai ales în secolul al XX-lea.

Dincolo de felul în care au fost numite, respectiv culte milenariste, mesianice sau culte de criză, mişcări profetice, indigeniste şi revivaliste, cu toate laolaltă au un caracter sincretist. Cele mai multe dintre ele sunt întâlnite în Lumea a Treia, dar şi în rândul indigenilor minoritari din „Lumea a Patra“: în America de Nord (indienii şi eschimoşii), în Australia (aborigenii), în Noua Zeelandă (maorii), în Africa de Sud (negrii şi metişii) şi chiar în Europa de Nord şi de Est (samii sau laponii în Scandinavia, ceremişii, în Rusia).

Există mai multe caracteristici ale acestor mişcări sincretiste, între care: au un pronunţat caracter prozelitist, se răspândesc fără a ţine seama de limbajul tribal sau de alte limitări, au un mesaj eshatologic, resping magia şi susţin adorarea unei divinităţi supreme unice, detaşându-se astfel de religiile tribale tradiţionale. Având în vedere structura lor socială, aceste mişcări au, la început, un caracter rudimentar, fiind legate în principal de figura unui lider carismatic, de cineva socotit profet sau vindecător religios. Ulterior, se configurează o grupare religioasă extinsă, avându-şi propria bază economică, cultul şi modul său de viaţă. Fiind noi, aceste comunităţi religioase încep să activeze fără tradiţii şi instituţii, iar conţinutul lor religios şi structura lor socială vor cunoaşte modificări permanente.

Mărimea acestor mişcări variază de la câţiva membri până la câteva milioane de credincioşi, grupaţi într-o singură mişcare. Cea mai puternică proliferare, în ciuda faptului că statisticile existente sunt nesigure, a avut loc în Africa Neagră, la nivelul căreia se poate vorbi de aproape zece mii de mişcări, grupând vreo zece milioane de persoane. Doar în Africa de Sud există între trei şi patru mii de grupări distincte. Cele mai multe mişcări africane se consideră fiecare un fel de Biserică creştină. Câteva dintre ele, însă, se identifică cu iudaismul şi religia Vechiului Testament. De asemenea, găsim mişcări înrudite cu islamul, situate mai ales în vestul Africii, începând cu acele culte ale posedării de către spirite, precum bori, până la marea şi influenta comunitate a murizilor din Senegal.

Printre populaţiile tribale din India, primele mişcări profetice, apărute sub influenţa hinduismului sau a creştinismului, au deschis calea unor forme de acţiune mai laice sau mai politice, mai puţin în cadrul unor state relativ creştinate din nord-est, unde sunt în proces de dezvoltare Biserici independente. În Filipine există astăzi sute de mişcări, printre care Iglesia di Cristo, care pretinde că ar număra peste jumătate de milion de credincioşi. Noile mişcări religioase sincretiste au proliferat şi în Polinezia, dar mai ales în Melanezia. Unele au luat forma unei Biserici independente, cum ar fi Christian Fellowship Church, din Insulele Solomon. Totuşi, cele mai cunoscute în acest spaţiu sunt aşa-numitele „culte ale cargobotului“. Se cheamă astfel întrucât credincioşii aşteaptă mărfurile pe care le vor trimite strămoşii, cu ambarcaţiunea sau cu avionul, ca să ridice populaţiile autohtone la nivelul de dezvoltare pe care l-au cunoscut albii.

În America de Nord, cea mai cunoscută mişcare, având o istorie de aproape un secol, este religia peyotl, cunoscută şi sub numele de Native American Church, având un număr de aproximativ o sută de mii de adepţi din rândul indienilor americani. Ea foloseşte, în cadrul ritualurilor, planta peyotl, care are proprietăţi halucinogene.

La indienii din America Latină descoperim multe mişcări neoreligioase de tip milenarist încă din perioada colonială spaniolă. Mai recent, în 1961, o asemenea mişcare a fost fondată de profetesa Mama Chi, la populaţia guayni din Panama. De asemenea, în Peru, încă din secolul al XVI-lea, au apărut tot felul de mişcări milenariste, care prevesteau refacerea Imperiului incaşilor. Cele mai multe mişcări, în America Latină, le găsim în comunităţile de negri de origine africană, în special cultele afro-braziliene; acestea s-au răspândit, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, în oraşele braziliene în rândul negrilor eliberaţi din sclavie, pătrunzând ulterior şi în alte straturi ale societăţii. Astăzi, se estimează că în jur de o treime din populaţia Braziliei a aderat la asemenea curente neoreligioase, cum ar fi candomblé, macumba sau umbanda, care poartă amprenta unor elemente religioase şi culturale africane şi amerindiene. Cultele afro-braziliene asociază divinităţile africane cu sfinţii catolicismului popular.

Analizând mesajul tuturor acestor mişcări, constatăm că adepţii lor se află în căutarea permanentă a unui sens al existenţei lor, a unei împliniri religios-morale, a unei demnităţi umane pe care structurile tribale din care fac parte, aflate în declin, nu le oferă. Multă vreme, aceşti oameni au fost ignoraţi sau chiar dispreţuiţi, fiind atacaţi de autorităţile civile şi religioase, uneori pe bună dreptate, având în vedere tulburările pe care le provocau. Începând cu anii ´60, însă, a început să se contureze o nouă atitudine faţă de ei şi mişcările în care erau integraţi. Astăzi, mai mult ca oricând, există voci care le recunosc contribuţia sui generis la exprimarea indigenă a unei credinţe universale, rolul lor în modernizarea şi schimbarea socio-culturală a lumii, ţinând seama de mutaţiile sociale şi psihologice pe care lumea contemporană le traversează. Nu în ultimul rând, foarte importantă rămâne năzuinţa lor după Acelaşi Dumnezeu, părinte al tuturor celor ce Îl cunosc sau aşteaptă să Îl cunoască.