Mila şi dreptatea divină

▲ Tatăl avea tot dreptul să-şi certe fiul, să-l pedepsească într-un fel sau altul, mergând, în cazul unei severităţi extreme, până la respingerea celui care a greşit ▲

Ascultând (a câta oară?) predica la parabola fiului risipitor, am înţeles, o dată în plus, cât de multe şi importante sensuri cuprind textele evanghelice.

Acesta, la care m-am referit, permite dezvoltarea multor teme ca: înţelepciunea tatălui în raport cu fiii săi, libertatea şi opţiunea fiului, dreptatea şi mila divină, puterea iubirii părinteşti etc.

Mai mult decât atât însă, deşi exprimarea în ele este, nu de puţine ori, paradoxală, puse în relaţie unele cu altele, aceste texte se luminează reciproc, îşi corespund unul altuia. Dacă, spre exemplu, ne referim la parabola fiului risipitor şi o privim dintr-o anumită perspectivă, ea pare anume adusă la cunoştinţa ascultătorilor spre a lumina pentru ei mai bine înţelesul cuvintelor pe care Iisus le-a rostit într-un anumit context: milă voiesc şi nu jertfă.

Fiul cel mare din parabolă este un fiu ascultător. El n-a ieşit niciodată din cuvântul tatălui său. Dar când fratele său care a greşit s-a întors, recunoscându-şi greşeala, el nu înţelege şi începe să-şi acuze tatăl pe care îl consideră nedrept. Lui nu i-a dat niciodată măcar un ied ca să petreacă cu prietenii, pe când celui care şi-a risipit averea în petreceri şi desfrânări îi oferă viţelul cel gras. Este, după felul în care judecă el, o mare nedreptate. Se supără şi nu vrea să intre şi să se bucure de întoarcerea fratelui său.

Acesta este fiul cel mare. Cinstit şi drept. Dreptatea lui însă este una omenească şi mai presus de aceasta el nu poate trece.

În antiteză cu el, însă, apare tatăl. Dacă ar fi mers şi el după dreptatea îngustă, omenească, ar fi procedat cu totul altlfel. În fond, fiul cel mic a greşit mai întâi faţă de tatăl său. A plecat de acasă pentru că a vrut să iasă de sub autoritatea părintească, să-şi conducă viaţa după a lui ştiinţă care, până la urmă, s-a dovedit a fi falimentară. Libertatea pe care tatăl i-a acordat-o, el a folosit-o în mod greşit. A ieşit prematur de sub ascultarea părintească şi de aceea a eşuat.

Tatăl, deci, avea tot dreptul să-şi certe fiul, să-l pedepsească într-un fel sau altul, mergând, în cazul unei severităţi extreme, până la respingerea celui care a greşit.

El însă este un tată iubitor, iar iubirea pe care o are pentru fiii săi îi dă suprema cunoaştere. Ce s-ar fi ales de fiul cel mic dacă tatăl ar fi procedat după o judecată asemănătoare fiului celui mare? El însă vede că fiul lui, care a greşit, a ajuns într-o stare jalnică şi că singur, fără ajutor, nu se va putea ridica. Pentru aceasta, ceea ce manifestă el acum este nu satisfacţia pentru că viaţa i-a dat lui dreptate, ci mila pentru cel căzut şi bucuria pentru dorinţa lui sinceră de a se întoarce. Toate acestea sunt posibile pentru că tatăl, precum am spus, îşi iubeşte fiul.

Şi totuşi, el rămâne, chiar dacă privim lucrurile după puterea noastră de judecată, omenească, un tată drept. Fiului celui mare, el îi spune: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt (Luca:15, 31).

Faţă de dreptatea care cere jertfă din partea celui care a greşit, mila născută din iubirea tatălui este mult superioară. Este o atitudine cu adevărat dumnezeiască. Datorită ei se ridică într-un plan al existenţei mult superior celui omenesc, atât cel care o manifestă, cât şi beneficiarul ei.

Meditând la sensurile care se desprind din parabola fiului risipitor, îmi vin în minte câteva versuri dintr-o poezie, poate mai puţin cunoscută, a lui Mihai Eminescu: Căci din adâncul gândurilor tale/ Răsare ură, din al meu amor./ Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,/ Eu celui slab îi sunt în ajutor./ Cu-acelaşi gând, noi totuşi ne desfidem:/ Non idem est si duo dicunt idem. (Noi amândoi avem acelaşi dascăl).