Misionarul ardelean din ţinutul martirilor de la Niculiţel

Întrebat de Ţuţea dacă i-au plăcut scrierile Apostolului Pavel, Cioran a răspuns afirmativ şi a recunoscut că-i „mare de tot“. Întrebat cât e de mare Pavel, Cioran a răspuns: „Mare cât Mediterana“.

Legat sufleteşte de Răşinarii lui Cioran, unde tatăl său slujea Liturghiile în istorica biserică, şi de Mediterana cea mare, pe ţărmurile căreia şi-a desăvârşit studiile teologice, Preasfinţitul Visarion Bălţat a ales slujirea episcopală într-un ţinut al apelor nesfârşite, în Delta Dunării, nu doar un loc căutat de specialişti şi turişti din întreaga lume, ci mai ales încărcat de istorie şi vestigii sfinte care vorbesc despre formarea creştină a poporului român, aşezat aici la răspântii de drumuri şi interese.

O eparhie nouă, de fapt continuatoarea unor scaune episcopale care se pierd în neguri de vremi, a fost încredinţată unui episcop dăruit de Dumnezeu cu multe daruri şi cu experienţă bogată dobândită în preajma unui mare ierarh al Transilvaniei de la sfârşitul veacului XX. Într-una din mărturisirile făcute cu ani în urmă, Preasfinţia Sa îşi exprima admiraţia faţă de mitropolitul Antonie, căruia i-a fost sfetnic apropiat, şi care a constituit de fapt modelul şi părintele său duhovnicesc. Mitropolitul Antonie l-a inspirat pentru dragostea de carte şi de pagină scrisă, monahii vieţuitori ai Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus l-au învăţat rugăciunea şi trăirea călugărească, iar părinţii şi oamenii din Tălmaciu, simplitatea vieţuirii şi bunacuviinţă a tuturor lucrurilor.

Când am aflat prima oară de părintele Visarion, arhidiaconul şi secretarul de la Sibiu, urmăream textele pe care le publica în „Telegraful român“, precum şi agenda mitropolitului pe care o îngrijea în anii aceia.

A citit prima rugăciune de iertare

Lucrând cu atenţie în preajma fericitului întru pomenire Antonie Plămădeală, părintele Visarion constata că mitropolitul nu ridica stiloul de pe hârtie, până când nu isprăvea pagina. Ideile curgeau ca un izvor (torent); avea o energie inepuizabilă. Lucra cu atenţie la fiecare raport şi urmărea toate ideile expuse în procese verbale şi referate. Spunea, odată, că fiecare scrisoare trimisă Centrului Eparhial ascunde uneori o suferinţă adâncă şi aşteaptă rezolvarea cazului respectiv.

Alături de mitropolit, cu mapa plină de lucrări, avea să înveţe secretele cancelariei şi dezlegarea problemelor care apar în astfel de împrejurări. Avantajat de cei zece ani petrecuţi lângă un asemenea ierarh, Preasfinţitul Visarion Răşinăreanul, chemat la ascultarea de Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, l-a ajutat mult pe mitropolitul Antonie în cea mai grea perioadă a vieţii sale. Nu făcea nimic fără să-i ceară sfatul. Îl vizita după ce se întorcea de pe teren, după sfinţiri şi slujbe din eparhie. Îi aducea flori şi icoane, pe care preoţii i le dăruiau în semn de preţuire şi recunoştinţă, şi-i vorbea despre realităţile de pe teren, făcându-l astfel să trăiască în mijlocul preoţilor şi credincioşilor. Uneori participau amândoi la slujbele de la Catedrala mitropolitană ori de la Mănăstirea Sâmbăta, înconjurându-l cu iubire şi respect. I-a fost alături până la urmă în îndelungata lui suferinţă şi i-a citit prima rugăciune de iertare, la puţin timp după despărţirea sufletului de trup.

Tot atunci, în seara aceea de august, mi-a dat un telefon, prin care mă anunţa de moartea mitropolitului. La rândul meu, am anunţat pe alţii la ceas târziu, aproape de miezul nopţii, bine ştiindu-se că Moldova a fost locul pe care l-a îndrăgit atât de mult ucenicul părinţilor Cleopa şi Paisie.

Preasfinţitul Visarion a luat pe umeri organizarea funeraliilor mitropolitului, la care au participat mulţi ierarhi, cler şi popor, atât la Sibiu cât şi la Sâmbăta de Sus. Era întristat, şi-l plângea pe cel care-l chemase la slujirea arhierească şi la lucrarea administrativă de la Arhiepiscopia Sibiului.

În anul universitar 1995-1996, l-am întâlnit la Atena. Era cu puţin timp înainte de a deveni episcop. Slujea ca arhidiacon la una dintre bisericile metropolei şi locuia într-un apartament al marelui profesor de teologie Sava Aguridis. Pe lângă slujbe, cursuri şi bibliotecă, îşi făcea timp pentru a descoperi istoria Atenei. Împreună cu el, am văzut Acropolele şi Propileele, Catedrala şi unele mănăstiri, întâlnindu-l în câteva rânduri pe marele trăitor şi filantrop Gheorghios Mptias, ai cărui oaspeţi am fost. Într-o excursie oferită de Sinodul Bisericii din Grecia, am văzut mănăstiri şi situri istorice din Peloponez şi Corint, unde istoria veche a Eladei se împleteşte cu amintirea călătoriei lui Pavel, apostolul neamurilor.

Un duh misionar nou în pământul martirilor de la Niculiţel

La invitaţia pe care mi-a adresat-o la hirotonia întru arhiereu, n-am putut răspunde afirmativ din pricina atitudinii eclesiarhului de atunci al Catedralei mitropolitane din Iaşi, care a hotărât să slujesc chiar în acea duminică. Nu eram singurul şi indispensabilul slujitor, dar n-am comentat. Cred însă că vlădica a înţeles absenţa mea, aşa cum ea s-a repetat, din păcate, la întronizarea ca episcop eparhiot.

Am avut însă bucuria slujirii la mai multe altare din Arhiepiscopia Sibiului, la Catedrală, ori la Mănăstirile Brâncoveanu, Turnu-Roşu şi Valea Hârtibaciului, la sfinţirea unor biserici din diferite zone ale eparhiei.

După cum ştiu că era legat de această zonă în care a şi văzut lumina zilei, s-a călugărit şi s-a ostenit în ogorul Bisericii, cred că i-a fost greu de tot să plece departe de această vatră de spiritualitate românească cu care s-a identificat în mod total. Au rămas în urmă mormântul mamei Măcinica, vegheat de candela nestinsă din cimitirul de la Tălmaciu, ca şi mormântul Mitropolitului Antonie, de la Sâmbăta de Sus.

A plecat spre Tulcea, însoţit de rugăciunile şi de iubirea credincioşilor pe care i-a binecuvântat ani la rând. Ei, credincioşii, se obişnuiseră de acum cu peregrinările Episcopului-Vicar pe străzile Sibiului, de multe ori neînsoţit, la ore târzii, întorcându-se de la birou sau de la vreo priveghere. Modest şi mereu dispus pentru dialog, intra în librării, căuta cărţi interesante şi vorbea cu oricine, răspunzând la salut cu o exemplară naturaleţe. Când ajungea la Reşedinţă, o casă încărcată de icoane şi cărţi, cina ca un om obişnuit şi încheia ziua cu pravilă multă ca şi monahii din sfintele mănăstiri. Dacă se întâmpla să aibă oaspeţi, îi servea singur, printre vorbe de duh şi povestiri fascinante. Când timpul nu-i era potrivnic, amintea de oameni mari şi evenimente istorice, aflate de la bătrâni şi salvate astfel din calea uitării. Le povestea cu tâlc, şi strecura uneori câte o glumă sau o zicere înţeleaptă.

Din aceste motive, şi altele asemenea, cred că plecarea din Sibiu a însemnat un moment greu pentru Preasfinţia Sa şi pentru cei care l-au avut aproape.

Pe de altă parte, din câte ştiu, cu veacuri în urmă, călugării ardeleni s-au stabilit în zona Tulcei şi au înfiinţat mănăstiri, aducând cu ei tradiţia locului. Poate că această istorie trebuie înnoită. În pământul martirilor de la Niculiţel, cu tainele şi cu sfinţenia lui, trebuie adus un duh misionar nou şi mai presus decât toată grija Bunului Păstor. El vine cu duhul blândeţii. Dar şi cu exigenţele unei experienţe bogate, dobândită în aceşti aproape 50 de ani. Tuturor toate s-au făcut, ca, în orice chip, să mântuiască pe unii. Dar toate le-a făcut pentru Evanghelie, ca să fie părtaş la ea.