Modest Antonovici, preotul de la care am primit lumina Botezului

Părintele Cleopa spunea adeseori în omiliile sale credincioșilor că au datoria să-i pomenească în rugăciuni și să le treacă numele în pomelnice nașilor de Botez și mai ales al preotului care le-a deschis ușa intrării în Biserica Mântuitorului Hristos. Nu știu câți fii ai Bisericii fac astăzi acest lucru. Sunt, probabil, destul de puțini cei care cunosc numele preotului care i-a afundat în apa cristelniței. Mai ales în parohiile unde preoții sau schimbat destul de des și unde comunitatea uită să-și pomenească păstorii.

Din Basarabia la Rădășeni

Prin caierul timpului au trecut mulți ani de când preotul Modest Antonovici din Rădășeni nu mai slujește în Biserica luptătoare (a trecut la cele veșnice în noiembrie 1986). În toți acești ani mi-am amintit de el și-l pomenesc la slujbele Bisericii, mulțumindu-i astfel pentru darul Botezului primit într-o zi de decembrie 1966, lângă icoana Celei pline de Dar, măiestrit zugrăvită în Muntele Athonului, icoană aflată în Biserica „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Rădășeni.

Nu-mi amintesc dacă în ultimii ani ai vieții sale am avut posibilitatea să-i mulțumesc pentru oficierea acestei Sfinte Taine și pentru atâtea alte slujbe pe care le-a făcut mie și familiei mele. Venise la Rădășeni în anul 1955, după ce fusese preot în Basarabia, la Pocreaca, Schitul Stavnic Voinești și Sârca, în județul Iași. Era fiu de preot, născut la Rotunda, în ținutul Bălți, în anul 1913. Slujea cu atenție, avea o voce baritonală, sonoră, atrăgătoare și distinctă. Fără să fie stație de amplificare în biserică, vocea-i răsuna ca un clopot de argint și parcă, uneori și geamurile vibrau, iar glasul sacerdotului se auzea în ograda primitoare a Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, unde a slujit 31 de ani (până în toamna anului 1986). Avea la strană cântăreți buni, din vechea generație. Veneau dis-de-dimineață, cu două ceasuri înainte de începerea slujbei și citeau în taină catismele rânduite, Miezonoptica, Canoanele și Ceasurile. O rânduială frumoasă, cu un parfum de sărbătoare, aproape ca la sfintele mănăstiri. Părintele începea Utrenia îmbrăcat doar cu epitrahilul, cădea toată biserica, își citea rugăciunile în fața ușilor împărătești. După ectenia mare se închina pe la sfintele icoane și apoi se îmbrăca în toate veșmintele. În momentul înveșmântării cu odăjdiile, paraclisierul trăgea clopotul cel mare, acel „axis mundi”, care răsună nu numai în momentele cruciale ale vieții omului, ci unește cerul cu pământul, îngerii cu oamenii. Sătenii știau că preotul începe Proscomidia și veneau cu lumânărica și cu pomelnicul pe care-l încredințau milostivirii lui Dumnezeu prin mâna preotului.

La căpătâiul celor neputincioși

Slujea pe îndelete, citea Evanghelia cu atenție și cu intonație, pomenea cu răbdare pomelnicile, nu căuta la fața omului și n-am auzit vreodată să fi cerut cuiva vreo răsplată anume. Oamenii erau pentru acestea recunoscători, îl cinsteau după cuviință și-i treceau cu vederea omeneștile lui neputințe. Avea un comportament pastoral exemplar, iar punctualitatea era o calitate de căpătâi. În copilăria mea, satul avea mulți bătrâni, unii dintre ei țintuiți la pat de boli grele, așa cum a fost pentru aproape doi ani o rudă apropiată de-a mea. La fiecare patruzeci de zile, bunica mea făcea aghiasmă în casă și-l chema pentru spovedanie și împărtășanie cu Sfintele Taine. Niciodată n-a refuzat, ardea în el permanent spiritul de jertfă. Punctual, însoțit de cântăreț, venea la ora stabilită, slujea fără grabă, asculta spovedania, împărtășea bolnavul și rămânea în tihnă la agapa pregătită cu trudă de gazdă.

În anii aceia era un obicei, să-i zicem special, când preotul pleca prin sat să împărtășească bolnavii, punea epitrahilul pe grumaz și ținea cutiuța cu Sfintele Taine în mâini. În momentul plecării de la biserică, suna clopotul cel mare. Sătenii întâlniți pe ulițe sau cei din ogrăzi se închinau cu evlavie și mulți sărutau dreapta preotului.

Nu exagera niciodată

La ajunuri, fiecare casă era pregătită ca pentru un mare eveniment, cu multe zile înainte. Se făcea curățenie generală, iar „odaia cea bună” îl primea pe preot cu bunătăți pe masă și cu făclie de ceară aprinsă. În fiecare casă preotul și cântăreții cântau Troparul și Condacul, încheind cu o scurtă ectenie. Ritualul se repeta și la oamenii înstăriți și la cei de rând sau la nevoiași. La unii dintre ei, părintele poposea mai mult, binecuvânta bucatele și cinstea un pahar cu vin. Erau marile bucurii și evenimente ale satului Rădășeni, o tradiție păstrată cu sfințenie, iar preotul aducea, cu aceste prilejuri, speranță în sufletele oamenilor.

Părintele Modest predica frumos, la obiect, amintea cuvintele Evangheliei și tâlcuirea lor. După marile sărbători, Paștile sau Crăciunul, adăuga câteva urări și câte o glumă cu tâlc. La înmormântări aprecia calitățile enoriașilor, evita defectele, dar nu exagera niciodată. Era un om înțelept, sfătos, deschis, nu-și făcuse o imagine infailibilă, ba dimpotrivă își plângea de față cu alții carențele ce le purta pe drumul greu al vieții.

A primit în parohie musafiri de marcă

În timpul parohiatului său, s-a construit casa parohială, o casă de prăznuire și s-a văruit în două rânduri monumentala biserică. Au mai fost lucrări de întreținere și înfrumusețare. În anii lui de slujire în biserica numită de localnici „albă”, a liturghisit de mai multe ori arhimandritul Cleopa Ilie, cunoscutul misionar și duhovnic, împreună cu alți monahi vestiți printre care, la loc de cinste se află ieroschimonahul Paisie Olaru. Părintele Cleopa a slujit și la înmormântarea ori parastasul unor rădășeneni ctitori la paraclisul „Sfinții Ioachim și Ana” din Mănăstirea Sihăstria. Unii dintre ei sunt și astăzi pomeniți la Altarul Mănăstirii Sihăstria: Constantin și Catinca Buhlea, Vasile și Ileana Sofica, Ion și Ileana Grumăzescu, Costache și Maria Sofica, Ion și Casandra Porfiroiu, Costache Manolache și soția, Ion Manolache și soția, Petru și Elena Vasiliu, Vasile și Elena Constantin, Grigore și Casandra Șoldănescu, Vasile și Catinca Constantin, Nicolae și Maria Constantin, Petru și Catinca Perju, Gheorghe Rusăloia și soția, Gheorghe și Marița Andron. Satul a fost vizitat în acei ani de câțiva ierarhi și de mulți slujitori ai Bisericii, unii avându-și aici obârșiile.

La hramul bisericii, la 29 iunie, consiliul și comitetul parohial pregăteau masă mare, cu bucate alese făcute din belșug pentru multe persoane. Nimeni nu pleca flămând de la ospățul bucuriei. A doua zi de hram se făcea din nou Liturghie, cu pomenirea ctitorilor. Un colac mare, „cât roata căruței”, cum spunea părintele Cleopa, se așeza sub coliva pregătită pentru ctitorii și binefăcătorii acestei mărețe biserici.

Așteaptă să se întoarcă acasă

Preotul Modest Antonovici a plecat grabnic din sat, încercat de o boală grea. La o lună după aceea a și murit, la unul dintre fiii săi stabilit în Botoșani. Sătenii pe care i-a povățuit au aflat în ultimul moment de moartea lui. Unii dintre ei au ajuns în ziua aceea la Botoșani ca să-i mulțumească părintelui Modest pentru darul iertării și al slujirii 31 de ani în biserica cea mare a satului Rădășeni.

Urmașul său în oficiul de paroh, harnicul și dăruitul preot Petru Irimescu, muncește mult pentru Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Cei care n-au mai fost la Rădășeni în ultimii 20 de ani nu vor recunoaște decât forma majestuoasei biserici, renovată intergral, atât în exterior cât și în interior.

Poate un lucru ar mai trebui împlinit. Într-o zi, în sunet de clopote, întâmpinat cu cântări și fum din cupe de tămâie, osemintele preotului Modest Antonovici ar trebui să se întoarcă la Rădășeni, locul marilor sale bucurii și tristeți. Locul pe care l-a iubit și l-a slujit cu smerenie și răbdare multă. Locul unde se simțea acasă și unde ar fi trebuit să moară. Pentru că păstorul trebuie să fie alături de păstoriți. Întotdeauna împreună. Și aici și dincolo, întru netrecătoare bucurie.

*  Arhim.  Timotei  Aioanei este  exarh  cultural