Muntele Athos: țara rugăciunilor de foc (2)

Citește și: Muntele Athos: țara rugăciunilor de foc (1)

Muntele Athos este considerat „inima” Bisericii Ortodoxe. De-a lungul timpului, a fost și un puternic centru al culturii elene. Se spune că, pe când mergeau să-l vadă pe Lazăr, Maica Domnului și Sfântul loan Evanghelistul au fost surprinși de o furtună, fiind nevoiți să se adăpostească pe Athos. Când a văzut cât de frumos era muntele, Sfânta Fecioară L-a rugat pe Domnul să i-l dăruiască. De aceea, meleagurile sunt cunoscute astăzi și sub numele de „Grădina Maicii Domnului” .

Primele așezări monahale

Nu se știe când au venit primii călugări la Sfântul Munte. După unele izvoare, chiar în timpul Sfântului Apostol și Evanghelist loan au ajuns în acest loc sihaștri din Asia Mică și din Efes, un­ de viața singuratică, contempla­tivă, începuse a se manifesta de timpuriu.

Începuturile vieții monahale organizate în Athos se crede că sunt din timpul Sfântului îm­părat Constantin cel Mare (312­ - 337) și a lui Teodosie cel Mare († 395). De asemenea, unele istorii atestă grija purtată viețuitorilor de aici de Teodosie cel Mic (408- 450) și de sora sa, Sfânta împă­răteasă Pulheria (414-453), care, deși a trăit în palatul imperial, a dus o viață de călugăriță (ea cti­torește în anul 424 Mănăstirea Xiropotamu, care după o vreme va fi jefuită de arabi). La început, în Sfântul Munte monahii trăiau izolați, apoi s-au format mici sihăstrii. Mai târziu, mă­năstirile și schiturile existente au fost pustiite de barbarii nă­vălitori.

Din această perioadă datează câteva istorisiri răscolitoare; una dintre împărătesele Bizanțului, călătorind în corabie de la Roma spre Constantinopol, s-a abătut și pe la Muntele Athos, spre a vedea Mănăstirea Vatoped, zi­dită atunci din bani împărătești.

Din port a mers până în tinda bisericii, unde este până astăzi aceeași icoană a Maicii Domnu­lui. Aici a auzit o voce răsună­toare: „Oprește-te și întoarce-te înapoi, căci eu sunt împărăteasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit să tulburi liniștea supuși­lor mei? Să știți că de azi înainte, nicio femeie nu va mai călca pământul acesta sfânt”.

Auzind aceste cuvinte, împă­răteasa, căzută cu fața la pă­mânt, s-a căit de îndrăzneala ce a avut. Apoi dărui mănăstirii o­doare scumpe, după care a plecat la Constantinopol. De atunci se păstrează până astăzi interdicția de a nu intra în acest loc femeile.

Către sfârșitul veacului al VlII-lea, venind de la Roma, Petru Athonitul a găsit muntele pustiu. Aici el a dus o viață de aspră nevoință, trăind într-o peșteră întunecoasă și hrănindu- se cu ierburi o dată la câteva zile.

Viața de obște sau chinovială, care înseamnă trăirea într-o comunitate monastică, a fost intro­dusă de Cuviosul Atanasie Atonitul sau Lavriotul, originar din Trapezunda, care a întemeiat în anul 963 Mănăstirea Lavra.

Perioada de înflorire a mona­hismului de aici a fost între anii 963 și 1453, când Athosul a fost ajutat în mod deosebit de împă­rații bizantini. Tot în această pe­rioadă, patriarhi, arhierei, împă­rați, prinți și boieri, convinși de deșertăciunea vieții, se retrag din slava lumii, căutând slava cea netrecătoare, sfârșindu-și zi­lele într-o mare smerenie, în chiliile mănăstirilor și schiturilor athonite.

Muntele Athos și Țările Române

După căderea Constantinopolului, în anul 1453, Muntele Athos s-a aflat aproape cinci veacuri sub stăpânire otomană, în această perioadă, grija între­ținerii Athosului a trecut aproa­pe în întregime pe seama celor două țări române - Moldova si Țara Românească. Domnii ro­mâni trimiteau sub formă de da­nii anuale în bani, sumele nece­sare plății birului mănăstirilor către turci (pentru a-și asigura un oarecare statut de libertate), de asemeni pentru întreținere și reparații. Se păstrează până azi numeroase documente românești de danie în tezaurul multor mănăstiri athonite.

Ajutoarele românești au fost atât de importante, încât depă­șesc pe oricare altele primite. Spre exemplu: Mănăstirea Cutlumuș - a cărei primă biserică a fost construită în secolul al X-lea și distrusă în secolul al XIII-lea de invadatori - a fost rezidită de către domnii munteni și se va numi într-o vreme marea lavră a Țării Românești. În veacul al XIV-lea, domnul Alexandru Basarab o rectitorește, apoi, între anii 1364-1372, Vlaicu Vodă trimite ajutoare substanțiale pentru reconstruirea bisericii, a incintei și chiliilor; Mircea cel Bătrân oferă ajutoare pentru zi­direa clopotniței, în anul 1388; Radu cel Mare, între anii 1502­ -1508, rezidește integral chiliile și un turn de apărare; Neagoe Basarab, între anii 1514-1521 zidește trapeza, bolnița, portul (arsanaua), zidul de incintă și dă anual câte 10.700 aspri, iar Matei Basarab face reparații generale între anii 1637-1641, apoi Sf. Constantin Brâncoveanu contribuie și el cu sume impor­tante la refacerea aceleiași mănăstiri.

Între anii 1515-1520, Neagoe Basarab rezidește din temelii Mănăstirea Dionisiu. Mai târ­ziu, Matei Basarab îi urmează e­xemplul. Din Moldova, Alexan­dru cel Bun în 1429 înzestrează Mănăstirea Zografu cu moșia Căpriana. Cel mai mare ctitor al mănăstirilor din Athos rămâne însă Sfântul Ștefan cel Mare, care rezidește aproape din temelii Mănăstirea Zografu (1466-1502) și Mănăstirea Grigoriu (1500­ 1502). Mai apoi Petru Rareș refa­ce integral Mănăstirea Caracalu (1534-1535), iar Alexandru Lăpușneanu rezidește în întregime biserica și o parte din incinta Mănăstirii Dochiariu (1552­1568). Și exemplele de danie ro­ mânească ar putea continua.

Călugării români au ajuns de timpuriu la Muntele Athos. Încă din veacul al IX-lea, documen­tele pomenesc de vlahii din nord, care ajungeau cu turmele lor până la Athos. În veacurile următoare, sihaștrii din Carpați mergeau la Sfântul Munte, formându-se duhovnicește la ves­titele mănăstiri de acolo, după care unii au revenit în pămân­turile natale, aducând cu ei rânduiala și spiritualitatea acestui loc sfânt.

Până în veacul al XlX-lea, călugării români au trăit alături de călugării greci, dar și de cei bulgari, sârbi, georgieni și ruși. De acum, călugării români din Muntele Athos doresc să aibă o mănăstire a lor, așa cum aveau toate celelalte naționalități. Tre­cuseră prin suficiente încercări și umilințe. Piatra de temelie pentru Schitul românesc Prodromu a fost pusă în anul 1857.

Construcția s-a realizat din donația a 3000 de galbeni din partea domnitorului Grigorie Ghica al Moldovei, cu binecu­vântarea Mitropolitului Sofronie Miclescu și cu participarea mul­tor credincioși și demnitari din Moldova și din alte părți.

În afară de Schitul Prodromu, la Muntele Athos mai este un schit românesc, Lacu (cu viață idioritmică) și câteva chilii, cum ar fi cele de la Sf. Ipatie, Colciu, Capsala, Provata ș.a.