Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei „Mustang” sau salvarea fecioarelor

„Mustang” sau salvarea fecioarelor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Elena Dulgheru - 30 Ian, 2016

Propunerea Franței la Oscar pentru film străin pentru 2015 este un film musulman, Mustang”, mai precis o coproducție franco-turco-germană, vorbită în turcește și filmată în Turcia, semnată de Deniz Gamze Ergüven, fiica unui diplomat turc, stabilită în Franța. Filmul de debut al Denizei Ergüven a fost asemănat cu „Sinuciderea fecioarelor” al Sofiei Coppola (1999), peliculă-cult, din care „Mustang” împrumută premisele și câteva momente de mizanscenă.

Filmul, scris de Deniz Ergüven împreună cu scenarista și regizoarea franceză Alice Winocour, urmărește viața a cinci surori orfane, crescute de o bunică și de un unchi (fiul acesteia), într-un sat din Anatolia. Chiar dacă discursul principal este critica societății tradiționale turcești, cu patriarhalismul ei abuziv și obtuz, puterea de seducție a filmului se află în atmosfera de drăgălășenie ino­centă a celor cinci surori, expresie a unui rai feciorelnic al copilăriei, care, cum se spune în film, „va fi pierdut pentru totdeauna”. Iar împletirea dintre critica socială, bazată pe observație realistă și lipsită de îngroșări, și filmul de atmosferă, cu picturalitatea și rafinamentele lui, este cea care conferă peliculei o plusvaloare greu egalabilă, superioară, zic eu, celei a filmului-cult al Sofiei Coppola.

Această plusvaloare constă în primul rând în măiestria cu care regizoarea debutantă își orchestrează personajul colectiv al celor cinci fete, cu solidaritatea lui imbatabilă, atât în episoadele statice, ale siestelor și riturilor domestice, cât și în lupta lui (de asemeni colectivă) de a sparge zăgazurile cu care familia și societatea îl încorsetează. Sinuciderii, spre care fetele Sofiei Coppola se îndreaptă cu misterioasă și inexplicabilă placiditate, îi răspunde în filmul Denizei Ergüven o nesecătuită dragoste de viață (exprimată mai ales de personajul mezinei, Lale, cel mai puternic), cu revoltele ei firești în fața opresiunii societății adulte, revolte care nu fac decât să o întărească.

Filmul debutează cu ultima zi de școală, când cele cinci surori, însoțite de colegii lor de clasă, se distrează în mare, zbenguindu-se inocent în apă, îmbrăcate în uniforme școlare. Jocurile lor sunt observate de săteni, care le consideră indecente și le raportează tutorilor; aceștia le ceartă aspru pentru „depravare” și le închid pe fete în casă.

Din acest moment, spațioasa casă țărănească, cu grădină, soare și acareturi, se va transforma, pas cu pas, într-o cușcă. Zbenguielile specifice vârstei, ca fandositul în fața oglinzii în haine occidentale, se desfășoară între pereții bine păziți ai domiciliului forțat, dar și în aceste condiții sunt considerate prea „libertine”. Astfel că celor cinci surori li se interzice până și mersul la școală și orice ieșire în sat. Bunica încearcă totuși să țină partea fetelor, dar cedează la presiunea furioasă a unchiului, determinată atât de propriile convingeri, cât mai ales de cenzura morală neînduplecată a vecinilor. Fetele trebuie ținute în casă, păzite de văzul lumii și de tot ce le-ar putea compromite inocența și apoi măritate cât mai repede. Lucrurile se fac așa „pentru că așa trebuie făcute” și supravie­țuiește cel care le acceptă. Aceasta este regula nescrisă pe care fetele sunt obligate să o învețe. Regulă simplă, dură și imuabilă, pe care unele o vor accepta mai ușor, altele mai greu, altele nu.

Replica subtilă la filmul Sofiei Coppola constă în sugestia că urmarea oarbă a acestei reguli ar duce, vrând-nevrând, la sinuciderea colectivă (cel puțin sufletească) a surorilor, gest la care cele cinci (spre deosebire de fetele din filmul american) nu au nici un chef să ajungă. Căci inventivitatea și setea lor nestăvilită de viață vor găsi de fiecare dată mici portițe de evadare, producând și momentele comice (ca participarea ilicită la meciul de fotbal cu public exclusiv feminin), și pe cele de poezie ale filmului. Micile evadări sunt însă rapid descoperite de tutori, care vor înăspri interdicțiile și zidurile văzute și nevăzute ale fortăreței. Dispar astfel calculatorul, telefonul, hainele occidentale, orice revistă mondenă și carte care ar aminti de sexualitate (cu toate că fetele sunt destinate oficial căsătoriei), ferestrele sunt acoperite cu zăbrele, lacăte apar peste tot. Apar, în schimb, cursurile practice de bucătărie și croitorie, predate de rude și vecine îmbrobodite. Toate aceste îngrădiri sunt observate de la distanță de privirile fascinate ale băieților, colegii de școală asupra cărora surorile exercită (ca și în „Sinuciderea fecioarelor”) o atracție aparte și care spionează tot mai claustrata casă-fortăreață.

În pofida tuturor umilințelor (ca vizitele impuse la ginecolog pentru orice presupusă abatere de la castitate), nu dispar umorul, solidaritatea și subsidiarul acestora, speranța; aceasta din urmă va depăși orice înfrângere (chiar și sinuciderea uneia dintre fete, abuzată în taină de unchi), și va motiva strategiile de supravie­țuire ale surorilor, conduse de mezina rebelă, care învață în taină să șofeze (ceea ce îi va facilita evadarea din final), dar și de sora mai mare, Sonay, care nu acceptă să se mărite decât cu băiatul pe care îl iubește.

Goticului abscons al Sofiei Coppola, răsăriteana Deniz Ergüven îi opune o vitalitate de invidiat: patriarhalismul rigid - sugerează tânăra regizoare turco-franceză - poate fi înfrânt nu prin sinucidere demonstrativă și emaciere a spiritului, nici prin apeluri legaliste la Drepturile omului, ci prin dragoste de viață. Ce frumos este când o temă feministă - critica tradiționalismului osificat - este abordată cu feminitate și nu cade (ca în Occidentul postbelic) în capcana intoleranței pe care o incriminează!