Neputința de a fi

În vocabularul de astăzi, a fi este un verb cu sens interzis. Cu toate cursu­rile, cărțile, modelele de dezvoltare personală, perspectivele unei puternice și înnoite regăsiri a ce înseamnă să exiști, în adevăratul sens al cuvântului, rămân mai slabe ca niciodată. Găsim multe măști, dar puține chipuri; primim multe sfaturi, dar puține soluții; ni se arată multe drumuri, dar, aparent, nu și calea. A fi sau a nu fi nu mai reprezintă o întrebare frământătoare doar pentru mințile înalte, prozaice sau poetice, ci a devenit noua paradigmă modernă. O paradigmă care îndeamnă omul să se îndrepte spre a fi indiferent de consecințe și care uită că omul a fost creat bun de Dumnezeu, iar răutățile sale nu reprezintă un mod de a fi, ci, cel mult, un mod de autoexterminare. De la cuvintele vulgare și îmbrăcămintea nepotrivită, de la lipsa de repere morale și până la dezintegrarea de sine pe care le vedem tot mai prezente, tot mai promovate pretutindeni, este clar că omul actual se îndreaptă spre un eșec ființial.

Înainte de a se întreba cine este, poate că omul ar trebui să se întrebe ce este, iar răspunsul este unul singur: creația lui Dumnezeu. Curățarea întregii zguri a păcatului de pe propriul suflet poate avea efecte nebănuite. Credeai că exiști, dar descoperi că erai mort sufle­tește. Acum, după ce ai cunoscut pocăința și înnoirea, înțe­legi de fapt ce înseamnă a fi - nu doar a subzista ca o baliză mutată de marea lumii în toate direcțiile, ci a fi asemenea unei ancore întărite de credință și nădejde, de slujirea lui Dumnezeu și aproapele, pe care nici o furtună nu o mută din locul ei. Înveți că a fi nu înseamnă doar a exista. Sunt miliarde și miliarde de oameni care au existat, care există, care vor exista. Câți dintre ei au trăit con­știința propriei lor existențe, a faptului că sunt ființe unice, irepetabile, menite unei deschideri către eternitate? Însă pentru a dobândi această bucurie permanentă de a fi, mai întâi trebuie să înduri și suferința de a trăi într-o lume disipată, care nu te îndeamnă deloc la cunoașterea de sine. Filosoful Nikolai Berdiaev spunea: „În această lume de aici, cei mai mari în harisme și calități interioare sunt victime, sunt per­secutați și crucificați. Cât de tragică este soarta profetului și a geniului aici pe pământ! Cum triumfă în această lume numai talentele mediocre, obișnuite și adaptate! Numai căpitanii și oamenii puterii sunt declarați sacrosancți, ca și triburile, orașele, națiunile, statele. Dar aceasta a fost și este încă un adevărat păgânism” (Nikolai Berdiaev, Încercare de metafizică eshatologică. Act creator și obiectivare, trad. de Stelian Lăcă­tuș, postfață de Gheorghe Vlădu­țescu, București, Ed. Paideia, 2016, p. 247).

Pentru multe persoane, simplul fapt că împlinesc nevoile propriului trup, că au o funcție importantă sau o familie fericită sunt dovezi incontestabile că fiin­țează. Dar ființarea trupească este total diferită de cea sufletească. Multe dintre aceste „noduri” sociale rămân uneori legături care, deși nu total lipsite de orizont spiritual, duhovnicesc, doar ne fundamentează roluri parcă menite să umple acel gol sufletesc pe care doar harul îl poate vindeca și restaura. Ar fi total greșit să pretindem că nu avem nevoie de nimic din cele specificate anterior, însă nici nu le putem da un sens absolut. A fi înseamnă mai mult decât a împlini un rol social. A fi înseamnă a te îndumnezei - adică a subzista nu doar după chipul, ci și după asemănarea cu Dumnezeu.

Psalmistul spune: „Eu am zis: «Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt». Dar voi ca niște oameni muriți și ca unul din căpetenii cădeți” (Psalmi 81, 6-7). Ce ni se spune aici: dumnezei sunteți, nu trebuie înțeles în literă. Nu vom fi niciodată ca Dumnezeu, cum le-a promis în chip mincinos vicleanul demon protopărinților Adam și Eva, ci doar vom înainta la infinit în asemănarea cu El, desigur, dacă așa vom înțelege existența și menirea noastră pe acest pământ și în veșnicia netrecătoare a Împără­ției cerurilor și nu o vom traduce în termenii noștri materiali și lipsiți de consistență spirituală. Dar dacă vom continua să confundăm a fi cu trecătoarele lucruri materiale sau cu diferite roluri sociale sau cu o „redescoperire” a sinelui văduvită de orice relație vie cu Dumnezeu, atunci ne vom împământeni complet și nu vom adăsta pe calea desăvârșită a îndumnezeirii. Lupta noastră, însă, va rămâne întotdeauna una împotriva patimilor trupești și sufletești, care ne amăgesc cu o existență iluzorie, lipsită de consistență, în detrimentul vieții împreună cu Dumnezeu. Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae afirma: „Prin irațio­nalitatea lor, prin caracterul lor amăgitor, prin abaterea omului de la ținta sa adevărată, patimile țin ființa umană într-un întuneric de neștiință. Prin lupta împotriva patimilor se urmărește, așadar, scăparea ființei umane de neștiin­ță, întoarcerea ei spre adevărata infinitate a lui Dumnezeu, ca țintă a vieții sale, și eliberarea spiritului său de sub robia lumii și de sub tirania pe care o reprezintă patimile. Acesta este sensul nepătimirii. [...] Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele, ale sufletului. Dar strânsa unitate dintre trup și suflet face ca patimile trupești să fie împletite cu cele sufletești sau să se condiționeze reciproc” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002, p. 78).

Pentru a fi, omul are nevoie de dialogul cu Dumnezeu (rugăciunea), are nevoie de o legătură vie cu El (iubirea), de o restaurare a propriului sine (pocăința), de o comuniune cu El și cu ceilalți oameni (slujbele liturgice, faptele bune). În lipsa acestor medicamente sufle­tești, omul nu știe nici ce este, nici cine este. Trăiește asemenea unei ființe văduvite de cea mai bună parte a ei - cea sufletească -, înrobit de do­rin­țele materiale și de propriile patimi. Nu poate zbura spre tăriile spirituale, este doar prizonierul păcatului care-și înfige tot mai adânc ghearele în sufletul său până când acesta din urmă ajunge să zacă într-un întuneric tot mai dens și greu de risipit. Într-o astfel de situație, omul ajunge să trăiască neputința de a fi - își caută tot mai multe măști pentru a-și ascunde desfigurarea propriului chip spiritual, își înmulțește activitățile pentru a uita cine este, își mărește propriile comori materiale, își sta­bi­lește scopuri pretins înalte, dar tot de ordin lumesc, care să înlocuiască pierderile sale pe plan sufletesc. Eșecul devine cu adevărat monstruos când omul ajunge să-și iubească propria ipocrizie și minciună, când vorbește ca și cum știe ce înseamnă a fi, dar, în realitate, nu este. Nimicul dom­nește în locul ființării. Haosul patimilor ajunge să guverneze asupra ordinii și frumuseții creației lui Dumnezeu, care este ființa umană.

Însă pentru omul credincios, verbul a fi are un sens nepieritor: cel al vieții cu Dumnezeu, al iubirii lui Dumnezeu, al veșniciei împreună cu Dumnezeu...