Nicolae Lungu, un sacerdot mirean în slujba Bisericii şi a muzicii

Compozitorul, dirijorul şi profesorul Nicolae Lungu s-a născut odată cu secolul XX. Pe 2 martie 1900, într-o localitate din Dolj (Dobridor), venea pe lume cel de-al 4-lea copil din cei nouă ai familiei Constantin şi Ioana Lungu. Viitorul om de muzică îşi va aminti, mai târziu, cu drag de satul natal, de cântecele mamei sale - de la care avea să păstreze Cântecul de leagăn, o compoziţie celebră a Maestrului -, de şcoala şi biserica din sat unde a învăţat primele cântece bisericeşti.

Urmare a educaţiei din familie, dar şi a imboldului primit de la cântăreţul din strana dreaptă - Florea Cojocaru - şi de la cel din strana stângă - Constantin Barabancea, precum şi de la cei doi învăţători din sat (Achim Negriţescu şi Nicolae Mihăiescu), tânărul Nicolae Lungu avea să plece la Bucureşti, unde va reuşi bursier la Seminarul Central (1911-1920). În anul III de seminar se înscrie şi la Şcoala Normală de Învăţători, aşa că în 1920 va obţine atât diploma de absolvent al Seminarului Central, cât şi pe cea de absolvent al Şcolii Normale.

Periplul vieţii Maestrului Lungu se continuă cu admiterea la Facultatea de Teologie şi la Conservatorul din Bucureşti. Studiile superioare, atât de teologie, cât şi de muzică, vor avea un rol hotărâtor asupra viziunii artistice a compozitorului, dirijorului şi pedagogului Nicolae Lungu. Iată ce spunea în acest sens un ucenic al său, George Alexe - un cunoscut teolog şi scriitor stabilit în Canada: „Dl Prof. Nicolae Lungu nu abordează muzica psaltică (şi nici muzica naţională românească) din exteriorul ei, să zicem la modul ştiinţific, măsurându-i cu mijloacele tehnicii muzicale posibilităţile şi virtualităţile ei artistice, ci din interiorul ei, ceea ce este cu totul altceva, şi presupune nu încadrarea ei într-un sistem muzical oarecare, după norme ştiinţifice, ci trăirea şi cunoaşterea ei pe viu, profundă, revelatoare de sensuri spirituale şi etnice, după normele Ortodoxiei româneşti.“ (Valentin Teodorian, Pagini din viaţa muzicianului Nicolae Lungu, Editura Holly-Prest, Bucureşti 1993, p. 56).

Studentul Nicolae Lungu îl va avea mentor la Conservator pe Dumitru Georgescu Kiriac, o personalitate marcantă a muzicii corale româneşti. Cu acesta va avea o strânsă şi rodnică colaborare la Societatea Corală Carmen; aici îşi face debutul componistic şi dirijoral. Cu toate acestea, se va retrage în 1928, după moartea lui Kiriac, lăsând locul de coordonator al Societăţii Corale Carmen lui Ioan D. Chirescu, reîntors de la Paris. Astfel, maestrul Nicolae Lungu a evitat partizanatul şi împărţirea simpatiilor carmeniştilor, urmându-şi drumul său, care va fi deosebit de fructuos şi plin de realizări: dirijor de cor la Biserica „Sfântul Ilie“ -  Gorgani, la Biserica Amzei şi apoi la Biserica „Sfântul Spiridon“. Înainte de a ajunge dirijor la corala Catedralei patriarhale (lucru petrecut în 1947, odată cu venirea la cârma Bisericii Ortodoxe Române a patriarhului Justinian), Nicolae Lungu înfiinţează Societatea Corală România (1935), o formaţie alcătuită din 80 de persoane, pe care Maestrul Lungu o transforma într-un adevărat instrument de virtuozitate. Aici ajunge să clădească un stil de lucru, un repertoriu preponderent românesc (religios şi laic) şi un crez artistic care avea în vedere afirmarea creaţiei corale româneşti. A concertat în ţară şi străinătate (Turcia, Italia şi Bulgaria). Corala va intra sub oblăduirea Bisericii şi direct a vrednicului patriarh Justinian. 40 de membri din Societatea Corală România vor fi selectaţi de Maestrul Lungu şi din toamna anului 1947 vor da răspunsurile la Sfânta Liturghie din cafasul catedralei, construit aşa cum îl vedem astăzi, la insistenţele Maestrului Lungu şi adaptat nevoilor unui cor de 40 de persoane.

Cu un an înainte de desfiinţarea Societăţii Corale România a avut loc un eveniment unic în Ortodoxie. Sub cupola Ateneului Român a răsunat pe 3 martie 1946 premiera Oratoriului „Patimile Domnului“ de Paul Constantinescu, cu George Enescu la pupitru, corul România!, pregătit exemplar de Maestrul Lungu, solişti şi orchestra Filarmonicii. Ştimele pentru cor ale Oratoriului rămăseseră vreme îndelungată pe la alte formaţii, printre care şi Societatea Corală Carmen. Asupra acestei muzici dirijorii opinaseră că Oratoriul lui Paul Constantinescu cuprinde greutăţi insurmontabile pentru orice formaţie corală existentă la acea vreme. Ajunsă la Maestrul Nicolae, partitura va căpăta viaţă. Vreme de un an întreg, repetiţie de repetitie, ştimele în mainile celor de la „Romania“, prin voinţa de nestrămutat a dirijorului, îi vor face părtaşi unui act artistic despre care mulţi fuseseră mai mult sau mai puţin preveniţi că se va întâmpla, dar nu izbuteau să realizeze că se desfăşoară cu adevărat. Iată o mărturie emoţionantă a tenorului Valentin Teodorian:

„Într-o după-amiază de repetiţie, uşa sălii de gimnastică de la Regina Maria s-a deschis şi un sol al nostru a lăsat să se strecoare înlăuntru doi bărbaţi, la intrarea cărora, câteva secunde, am amuţit cu toţii. Unul dintre ei era mai scund de statură, adus de spate, cu trăsăturile frumoase, cu o lumină pe obraz care izvora parcă dintr-o trăire lăuntrică intensă, şi-a tras pălăria de pe capul încadrat de şuviţe ondulate, în cealaltă mână purta o servietă burduşită, cel de-al doilea avea o faţă suptă, mesianică, doi ochi plini de flăcări mistuitoare şi mâinile nervoase. Primul era George Enescu, cel de-al doilea Paul Constantinescu. După secundele de linişte emoţională, întreaga corală s-a ridicat şi a început să aplaude. Mulţi dintre mai vârstnicii mei colegi aveau ochii înrouraţi. Cei doi iluştri muzicieni au strâns mâna maestrului Lungu şi am început să repetăm sub comanda acestuia din urmă, Enescu păstrându-şi atitudinea de observator, iar Constantinescu efectuând numai ici-colo corecturi ale câtorva nepotriviri în ştime. La sfârşit, Enescu a rostit către Nicolae Lungu cu o voce molcomă, dar perceptibilă pentru toţi care-i urmăream reacţiile cu sufletul strâns: „Domnule Profesor, abia acum înţeleg ce muncă uriaşă aţi depus şi cât poate fi de grea responsabilitatea conştientă şi profesionalizată a unui maestru de cor aşa cum sunteţi dumneavoastră“. (Valentin Teodorian, Pagini din viaţa... p. 39).

La Patriarhie, Nicolae Lungu i-a organizat imediat pe cei 40 corişti, a fixat repetiţii şi a purtat corala pe drumul ascendent aşa cum era obişnuit, cultivând curentul tradiţionalist al muzicii bisericeşti autentice, cu cântări de strană armonizate, aşa cum le cântă corala Patriarhiei şi astăzi. Şi-a apropiat o seamă de ucenici care au devenit colaboratori apropiaţi: părintele Constantin Drăguşin şi părintele Iulian Cârstoiu, deveniţi dirijori secunzi la Corala Patriarhală, precum şi părintele Nicu Moldoveanu la Facultatea de Teologie. Moştenirea lăsată de Maestrul Lungu este imensă pentru Biserică. În semn de preţuire a fost decorat de patriarhul Justinian cu Crucea Patriarhală pentru mireni în 1948, sărbătorit la Ateneu la împlinirea vârstei de 80, 85 şi 90 de ani. În 1983, Maestrul se retrăgea de la corală, nu înainte de a vedea ieşită o imprimare audio paradigmatică a unor CD-uri pe ebonită cu Liturghia glasul VIII, Colinde şi Cântări de Chinonic.

 Drumul trasat de Nicolae Lungu a fost continuat cu multă dăruire de părintele Constantin Drăguşin, care din 1993, pe când eram student la Conservator - la sugestia maestrului de cor Petre Crăciun -, m-a primit şi îndrumat, oferindu-mi sarcina de dirijor secund. Nu voi pregeta să-i mulţumesc pentru încredere şi pentru grija cu care m-a îndrumat în conducerea Coralei Patriarhale.

Tot din 1993, la sugestia părintelui Constantin Drăguşin, vrednicul întru pomenire patriarh Teoctist a aprobat ca această corală să poarte numele marelui dirijor Nicolae Lungu în amintirea celui mai iubit părinte spiritual al acestei corale; un teolog exemplar, un sacerdot mirean până la sfârşitul vieţii, în slujba Bisericii şi a muzicii.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi-a arătat de la început dragostea pentru corala Catedralei patriarhale şi pentru muzica bisericească, asumându-şi responsabilitatea promovării muzicii corale şi psaltice prin concursul anual „Lăudaţi pre Domnul“, care are loc la hramul catedralei în 27 octombrie, şi prin toate demersurile Preafericirii Sale de fin şi profund cunoscător al teologiei muzicii şi a ceea ce reprezintă muzica în cultul Bisericii noastre.