Nihilismul şi destinul culturii occidentale

Conceptul de nihilism este unul foarte complex. Cu toate acestea, el vizează în primul rând anumite ideologii ale secolului al XIX-lea, având ca obiect valori sociale particulare sau, în cazul lui Nietzsche, toate valorile civilizaţiei occidentale. În viziunea filosofului german, valorile civilizaţiei occidentale, reprezentate de tradiţia platonician-creştină, nu trebuie doar criticate, ci şi substituite, întrucât ar fi expresia unui nihilism profund. O trăsătură specifică tuturor nihilismelor particulare o reprezintă nu numai reducerea până la anihilare a unui sistem cultural dat, ci a tot ceea ce, în cadrul oricărui sistem, asigură supravieţuirea lumii în care trăim. O formă cu totul specială de nihilism o reprezintă dualismul religios, dar mai ales dualismul care socoteşte trupul sau lumea în întregul ei ca pe ceva esenţialmente decăzut, corupt, rău. În fapt, este vorba de o formă de „nihilism religios“ care pendulează undeva între „aproape nimic“ şi un „nimic absolut“; un nihilism prezent în dualismul din gnosticism, maniheism, bogomilism, catharism sau în anumite curente ale Cabalei (vezi G. Scholem, „Der Nihilismus als religiöses Phänomen“, în Eranos Jahrbuch, 43, Leiden, 1977).

Nihilismul, o „rezervă“ a culturii

Reflectând profund asupra sentinţei lansate de Nietzsche, conform căreia „Dumnezeu a murit“ pentru civilizaţia occidentală, un alt filosof german, Martin Heidegger, a sugerat că „destinul“ culturii occidentale are o trăsătură care îl deosebeşte de toate celelalte culturi, în sensul că destinul Occidentului s-ar identifica întru totul cu nihilismul însuşi. Totodată, afirmă Heidegger, destinul culturii occidentale ar exercita o influenţă foarte mare asupra tuturor culturilor, în sensul că le atrage spre universul său inconfundabil (vezi M. Heidegger, Santieri interroti, trad. it. P. Chiodi, Firenze, 1968, p. 191 sq., apud G. Romanato, M. G. Lombardo, I. P. Culianu, Religie şi putere, Polirom, Iaşi, 2005, p. 209). Este şi motivul pentru care multă lume s-a întrebat şi se întreabă dacă, într-adevăr, nihilismul reprezintă o expresie exclusiv a culturii occidentale sau chiar destinul acesteia.

La rândul său, P. Clastres subliniază că nihilismul nu este altceva decât o „rezervă“ permanentă a culturii, probabil a fiecărei culturi, utilizabilă doar atunci când în viaţa umanităţii şi percepţiei religioase se produc mutaţii profunde (vezi P. Clastres, La societé contre lâÉtat. Recherches dâanthropologie politique, Paris, 1974, pp. 183-184).

De altfel, acesta este un argument folosit şi de psihosociologi, care arată că instrumentul puternic al nihilismului intervine în viaţa societăţii ca şi în cea a individului în momentul în care acesta se află în situaţia unei schimbări radicale, în faţa unei „schimbări de statut“. Departe de a reprezenta o caracteristică exclusiv occidentală, subliniază I. P. Culianu (Religie şi putere, p. 214), nihilismul este un instrument aparţinând Occidentului, ca şi culturilor din afara acestuia. Rămâne încă de lămurit în ce sens nihilismul a grevat într-o mai mare măsură istoria civilizaţiei occidentale decât pe aceea a altor civilizaţii. Desigur, atunci când vorbim despre cultura occidentală, ne referim la acel ansamblu de norme a căror istorie s-a plămădit din fuziunea între învăţătura creştină, cultura romană şi legea mozaică. Acestea sunt cele trei componente principale care au configurat Occidentul de-a lungul istoriei sale.

„Dumnezeu a murit! Dumnezeu a murit! Bisericile vor deveni criptele lui Dumnezeu“

Apariţia creştinismului coincide, nu întâmplător, cu proliferarea nihilismului în toate formele şi practicile. La acea vreme, aşa cum am spus, nihilismul era reprezentat de religia gnostică. La rândul său, gnosticismul apare şi se dezvoltă în acest climat de luptă a evreilor împotriva dominaţiei romane. Simon Magul, contemporan al apostolilor, este considerat, în general, primul gnostic. După căderea Templului (70 d.Hr.) apare o bogată literatură gnostică „populară“ sau vulgară, mai cu seamă în Egipt şi, probabil, în Siria. Abia când Biserica creştină se consolidează, când creştinismul devine o religie de stat, curentul nihilist este viguros stăvilit. În acelaşi timp, gnosticismul, care contaminase creştini precum Marcion, a fost tot mai puternic respins până în momentul în care a ajuns să dispară aproape complet din viaţa publică.

Cu mult mai târziu, în secolul al XVI-lea, Reforma, aşa cum subliniază Culianu (loc. cit., pp. 220-221), nu va fi altceva decât o „reluare a nihilismului“. Aşa îşi explică acesta de ce Nietzsche, în ultimele sale opere, a lansat violente invective împotriva lui Luther. În viziunea sa, Reforma n-a făcut altceva decât să apară într-un moment în care un proces îndelungat luase deja sfârşit; practic, ea a obstrucţionat ideologia Renaşterii şi a anulat rezultatele unei lungi perioade din istoria civilizaţiei occidentale. Pentru filosoful german, reforma Bisericii a fost provocată de apariţia protestantismului care este, spune el, de două ori vinovat, întrucât a condus la o reorganizare a Bisericii din care aceasta a ieşit fărâmiţată, dar mai puternică decât înainte; şi, în acelaşi timp, pentru că a recufundat Occidentul în climatul nihilist al începuturilor Evului Mediu, care abia fusese depăşit de Renaştere.

Nihilismul pus în mişcare pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea de romantici a ajuns să proclame „moartea lui Dumnezeu“, culminând în mesajul pe cât de sumbru, pe atât de blasfemiator al lui Nietzsche: „Dumnezeu a murit! Dumnezeu a murit! Bisericile vor deveni criptele lui Dumnezeu“. Aşa cum a subliniat Heidegger, Nietzsche a transformat nihilismul în destin al istoriei Occidentului, întrucât efectul nihilismului nietzschean a reprezentat o consolidare şi mai puternică a spiritului secularizat al capitalismului lumii occidentale. În mod paradoxal, la aceasta a contribuit şi lunga tradiţie occidentală a utopismului. Se pare că, în fond, utopia reprezenta alternativa nihilismului, ca opoziţie a ceea ce trebuie construit la ceea ce trebuie distrus. Aşa cum demonstrează Hans Jonas (vezi H. Jonas, Das Prinzip Verantwortung. Versuch einer Ethik für die technologische Zivilisation, Frankfurt a. M., 1979), utopismul este masca cea mai perversă a nihilismului, comparabilă cu cea a demonului perfid care se travesteşte în înger bun.

Nihilismul, acest „oaspete neliniştitor“

Este adevărat, Nietzsche nu a avut urmaşi ideologi de talia sa, dar ideile sale acţionează în cultura occidentală pe căi imprevizibile până astăzi. Un exemplu concludent îl reprezintă „Şcoala de la Frankfurt“ care, într-un context cu totul diferit, a sesizat faptul că lumea occidentală tinde tot mai mult să transforme totul în marfă, să reducă totul la dimensiunea economică absolut secularizată, în care valorile umane nu-şi mai găsesc nici un loc. Deşi pe căi diferite, unul dintre cei mai populari filosofi din Frankfurt, Marcuse, ajunge la concluzii similare celor ale lui Nietzsche. El este convins de faptul că trăim într-o „societate bolnavă“ şi că singurul mod de a rămâne cât de cât sănătoşi este să fim „în dezacord“ cu ea (H. Marcuse, „Lâaggresività nella società industriale sviluppata“, trad. it., în: D. R. Cutler (ed.), La religione oggi, Milano, 1972, pp. 335-336; apud G. Romanato, M. G. Lombardo, I. P. Culianu, op. cit., p. 237).

Din păcate, astăzi mai mult ca oricând, aşa cum remarcă I. P. Culianu (ibidem, pp. 239-240), tradiţia religioasă nu mai reuşeşte să-şi exercite forţa integratoare şi compensatorie într-un Occident atât de secularizat. Nihilismul, acest „oaspete neliniştitor“, cum îl numeşte el, „a invadat din nou casa omului“. Dezbrăcat de tot ceea ce îl transcende, omul apare, poate pentru prima dată în istorie, singur şi lipsit de apărare în faţa forţelor oarbe ale instinctului şi agresivităţii. Şi totuşi, regretatul istoric al religiilor păstrează un anume optimism, sperând că, la timpul cuvenit, „religia viitorului“, aceea fără de care umanitatea ar putea chiar să se autodistrugă, va şti să găsească „tonurile şi mijloacele pentru a lansa mesajul de care va fi nevoie“.