„Nu ştiu, dar îmi simt veşnicia“

Într-una dintre poeziile lui J. Prevert citim: "Eu nu mă tem de nimeni şi nimic. Nici chiar de Dumnezeu". Într-o noapte aude o bataie în fereastră, deschide şi nu află nimic. Repetă: "Eu nu mă tem de nimeni şi nimic. Nici chiar de Dumnezeu", când la uşă ciocăneşte cineva; deschide şi nu vede pe nimeni. Încheie: "De atunci mă tem de nimeni şi nimic." E surprinsă aici una dintre ipostazele condiţiei umane contemporane ce parcă s-a depărtat de sine ca odinioară fiul rătăcitor, pornită spre acea "colonizare a viitorului". Poluarea informaţională şterge orice diferenţă specifică dintre faptul divers şi eveniment într-un scenariu al confuziei totalitare. Dacă se întâmplă uneori ca acest om să se înfioreze de propria-i singurătate sau chiar să-i fie spaimă, se refugiază în realitatea virtuală, unde îşi dimensionează un spaţiu a lui "carpe diem". Frica îşi face simţită prezenţa pe neaşteptate la vreo ştire cum e acum cu bacteria ucigaşă E. coli şi declanşează o psihoză aproape generală. Nu e prima şi, fireşte, pe departe ultima întâmplare de acest fel ce menţine în actualitate cuvintele Psalmistului: "Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică." E unul dintre simptomele oculte ale crizei contemporane, pervertit perfid şi prin cultivarea apetitului pentru filmele sau spectacolele "horror", angajate în cursa pentru "rating" şi "succes de casă".

Amintindu-ne însă că termenul criză înseamnă şi judecată, să încercăm o dreaptă cumpănire luând ca sfetnic discernământul şi să căutăm, dincolo de această realitate orbitoare, asurzitoare şi efemeră, o alta - cea a dăinuirii. Aici, minunându-ne, am putea spune cu Radu Gyr: "Nu ştiu, dar îmi simt veşnicia". E şi aici frică, însă într-o altă ipostază, una folositoare eliberării de răul din noi şi din preajma noastră. În popor, când un om era lipsit de norme şi valori morale se spunea că "nu are Dumnezeu" sau "fără căpătâi", iar de făcea un act necugetat era amendat cu întrebarea retorică: "Nu ţi-e teamă de Dumnezeu?" Despre omul ce-şi rostuia viaţa cu chibzuinţă se spunea simplu că e "cu frică de Dumnezeu". Solomon în Pildele sale învaţă: "Cu frica lui Dumnezeu se abate tot omul de la rău". Multe sunt manifestările fricii şi la fel de multe consecinţele ei, cum arată toată patologia psihiatrică. Dintre toate, doar "frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii", o spune psalmistul David, care şi învaţă: "Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur." Şi Ecclesiastul sfârşeşte: "Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-i poruncile, că omul întreg acesta este. Că Dumnezeu va aduce fiecare faptă la judecată, în tot ascunzişul ei, fie că e bună, fie că e rea."

Frica de Dumnezeu este vindecătoare, iar abaterea de la poruncile Lui duce spre pierdere, cum s-a întâmplat încă la începuturi cu primii oameni care din neascultare au căzut din Rai. S-a spus cu îndreptăţire că "teama este taxa pe care conştiinţa o plăteşte vinovăţiei", iar a o cunoaşte şi mărturisi este începutul revenirii pe calea cea dreaptă. Avem pentru început cele zece porunci ale Vechiului Testament şi David scrie: "Fericiţi sunt cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor, că n-au umblat în căile Lui cei ce lucrează fărădelegea." Tot la el găsim şi o fundamentare antropologică a laudei păgubos pierdută prin veacuri: "Lăuda-Te-voi întru îndreptarea inimii, ca să învăţ judecăţile dreptăţii Tale." Altfel, rămâne frica de ceva nedefinit, frică totuşi, şi după ce Nietzsche a afirmat că frica e mama moralităţii, numeroase lucrări teoretizează această idee fără ca ecoul lor să fie cel aşteptat. Nici etica fără sancţiuni nu a trecut dincolo de o teorie promiţătoare. Asta pentru că frica cea fără de Dumnezeu repede poate deveni vindicativă, agresivă sau îşi face din "laudă" un paliativ, o formă de adormire a conştiinţei, ce-i drept, urmată nu o dată de "beneficiile" vremelniciei la hotarul căreia străjuieşte zădărnicia.

"Nu te teme!", spune îngerul Fecioarei Maria, "Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine", şi în aceste cuvinte întrezărim încununarea înţelepciunii care este Iubirea, pentru că "Dumnezeu e Iubire". Acolo unde este Hristos este pace şi bucurie sfântă: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea." Urmează, în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, Rugăciunea lui Iisus de o desăvârşită expresie de împreună mergere a iubirii lui Dumnezeu şi a oamenilor. Putem învăţa că în "dragoste nu e frică" şi de la Sfântul Apostol Petru. A mers pe apă, dar când s-a temut, din puţină credinţă, a început să se afunde şi s-a rugat: "Doamne, scapă-mă!" Mai apoi, de trei ori s-a lepădat de Hristos din firească teamă omenească, dar şi-a curăţat lepădarea cu lacrimi de pocăinţă. Întreitul legământ al iubirii l-a vindecat, a propovăduit învăţătura creştină şi a primit senin moartea martirică. Ştim că Hristos a venit nu spre desfiinţarea Legii, ci spre plinirea ei, iar plinirea fricii de Dumnezeu este iubirea pentru Cel ce "toate cu înţelepciune le-a făcut". Singură, frica ne face prizonierii vremelniciei; iubirea de Dumnezeu ne deschide calea pe drumul de la poruncile Vechiului Testament la fericirile Noului Legământ. Mai presus de toate, porunca cea nouă dată de Mântuitor: "Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi." Să ne rugăm: "Doamne, ajută-ne să Te iubim cum Tu ne-ai iubit pe noi şi nu înceta a fi cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor." Aşa, în smerită răbdare, am putea spune cu Vasile Voiculescu: "Nu mă-nspăimântă nici cerul, nici pământul… Chiar dacă eşti la infinit de mine,/Dar ştiu că eşti şi-ţi cat Împărăţia,/ Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia./ O, Doamne, sunt contemporan cu Tine/ Şi sunt contemporan cu veşnicia.