Nume de botez

În monografia Naşterea la români (1892), într-un capitol dedicat numelor de botez, etnograful-cleric Simeon Florea Marian semnala, pentru acest domeniu, aspecte tradiţionale şi tendinţe „moderne“ - chiar la sfârşitul secolului al XIX-lea. Vorbind despre „rânduiala“ Bisericii, autorul menţiona că „mai ales când copiii se nasc în vreo zi însemnată, li se dă de regulă numele sfântului sau al sfintei respective, care se serbează în ziua aceea“; mai mult, unii preoţi nu voiau să ia în consideraţie dorinţa părinţilor sau a naşilor de a da nou-născuţilor numele preferate de aceştia, ci „fiecărui copil îi dau numele de rând, în care zi s-au născut sau în care se botează copilul respectiv“.

Că această rânduială era respectată, se poate vedea şi după prenumele ce apar în documente din secolele trecute; trimiterile ce urmează sunt la al treilea volum de Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei (1796-1828), editat de istoricii I. Caproşu şi E. Chiaburu (apărut în 2009) şi se referă la texte de la începutul secolului al XIX-lea. De exemplu, într-o listă a donatorilor pentru cumpărarea unui Triod, apar numele de botez Ştefan, Gheorghe, Toader, Vasile, Dumitru, Zaharia, Gligorie, Nechita, Alexandru, Pavăl şi altele asemănătoare. Nu lipsesc diminutivele: Ancuţa, Ioniţă. Tot aşa, după un pomelnic din 20 decembrie 1806, pe lângă cele amintite, mai putem adăuga prenumele Ileana, Todosia, Costache, Maria, Ion, Paraschiva, Tecla, Neculai, Nastasia, Varvara, Catrina, Dochiţa ş.a. Toate sunt hagionime (adică nume de sfinţi), calendaristice, sau reprezintă forme ce pornesc de la astfel de nume.

Pentru a semnala o tendinţă actuală, vă propunem consultarea tabelelor cu numele senatorilor şi deputaţilor din Parlamentul României, un inventar cu… rezonanţă în viaţa publică. Pe această bază, vom constata că o parte dintre vechile nume nu lipsesc, dar Gheorghe, Vasile, Ion ş.a. sunt în minoritate, în primul rând, faţă de numele „de alint“; printre acestea: Cristinel, Gigel, Dănuţ, Georgică, Olguţa, Toni, Ionuţ, Doiniţa, Marinel, Dorel, Tinel, Titi, Nini, Stelică, Nicuşor, Costică, Gelu, Mihăiţă, Sorinel (cu aspect diminutival este şi Henorel!).

În al doilea rând, sunt prezente şi nume dintr-o adevărată galerie florală sau general botanică: Crin, Sulfina, Mugurel, pe lângă care, din alte surse, ar fi de adăugat Brăduţ, Busuioc, Cireaşa, Codrin, Stejărel, Teiu. Iată şi nume savante latineşti ale unor parlamentari: Minerva, Severus.

Referindu-se la numele latineşti, dar şi la variantele din alte limbi ale numelor tradiţionale, S. Fl. Marian constata că unii „nu se pot dezbăra cu totul de numele şi diminutivele străine, cugetând, pesemne, în mintea lor cea corcită, că dacă se vor împopoţona în pene străine vor arăta cu mult mai frumoşi şi nobili de cum sunt în realitate“. Aşadar, moda nu este deloc nouă, dar, în ultimele decenii, prenumele de origine străină au cucerit o însemnată secvenţă din onomasticonul românesc: nume franţuzeşti şi englezeşti ale unor actori, sportivi şi ale altor VIP-uri, diminutive feminine franţuzeşti, italiene şi spaniole, toponime internaţionale reproiectate şi acomodate antroponomastic au prefaţat şi consolidează, sui generis, globalizarea. Este gustul şi selecţia părinţilor, faţă de care nu prea încape nici o discuţie.

Dar, oare de ce să încercăm să impunem altora, pentru copiii noştri, statutul de răsfăţaţi public, dându-le nume ca Puişor (Ionescu), Crinel (Popescu), Crenguţa (Roşu) şi altele ca acestea? Ar trebui să ţinem seama de faptul că ei vor creşte, vor deveni adulţi respectabili, vor ajunge la bătrâneţe şi, în această fază a vieţii, în unele situaţii, îi expunem (măcar) ironiei: o persoană în vârstă va trebui să spună că se numeşte Cireşica (Gheorghiu), Păpuşa (Stratan), Floricica (Păsat) sau Norocel (Ursu).

Unor astfel de nume ar fi mai bine să le rezervăm locul discret al delicateţii noastre sufleteşti. De ce să le destinăm ofilirii prin rostiri glumeţe sau răstite ori prin înscrierea sentimentelor în indiferenţa actelor administrative?