O capitală culturală?

La anul vom aniversa 600 de ani de la atestarea documentară a Iaşilor. Deşi cam târziu, au aflat acest lucru şi autorităţile şi vom şi sărbători cumva, nu doar vom aniversa evenimentul. Dar ce anume vor sărbători? O veche capitală politică a Moldovei? O capitală culturală a României? Sau doar una istoricizată? Greu de răspuns! Cel mai lesne e să te îndrepţi spre atitudinile extreme şi să-ţi iasă fie un pamflet, că „românul de cultură“ e masochist de felul lui, fie o straşnică autoelogiere, că patriotismul, mai ales cel local, îi zbârnâie adesea în suflet. Nu exclud nici varianta contopirii celor două atitudini în oximoronica „iubire ca o ură grea“ cioraniană. Or, dacă dorim cu adevărat să vedem starea de fapt, ar fi necesară adoptarea unei anume decentrări, a unei atitudini reci, ca şi chirurgicale, astfel încât să surprindem întreaga varietate a reliefului, nu un peisaj fals, la fel de fals şi dacă iese potopit doar de semeţe culmi, dar şi complet plat ori asemănător unui tablou lunar plin de prăpăstii şi crevase. O atitudine rece voi încerca să adopt, cu mari dubii că voi reuşi. În fond, nici eu nu sunt altceva decât un „român de cultură“, mai grav, un „moldovean de cultură“, cu toate iluziile, depresiile şi nemulţumirile sale!

Scurt spus, conform târgului nescris de la Unire, Iaşii trebuiau să fie capitala culturală a naţiei! S-a întâmplat asta? Oarecum. Parţial. S-a construit prima universitate aici, au explodat fenomenele Junimea/ Convorbiri literare şi apoi Viaţa Românească şi s-a cam terminat cu statutul acesta, nu atât privilegiat, cât compensatoriu pentru pierderea celui de capitală politică de principat. Prin neglijare bugetară, dar şi prin puterea vampirică de absorbţie a lumii sudice. Inclusiv prin transferul celor două instituţii remarcabile ale spiritului critic spre capitala politică unde, firesc, s-au şi dizolvat. Tranzacţionismul, de altfel pitoresc şi plin de umor miticist, e prea puţin favorabil unui asemenea spirit. Şi, de altfel, patria avea nevoie de construcţie, nu de critică! Cum de construcţie a avut nevoie mereu – şi în interbelic, şi în vremea comunismului, şi acum! Cu nuanţa că, totuşi, în cel mai cumplit ceauşism, spiritul critic a supravieţuit neaşteptat aici, în revistele studenţeşti şi în ceea ce s-a numit Grupul de la Iaşi, grup cultural cu valenţe contestatare. Interesantă manieră non-instituţională de cristalizare a unei atitudini de rezistenţă – şi nu doar prin cultură!

Ce e acum? Prin ce excelează această capitală culturală istorică? Dacă termenul „excelează“ mi se pare exgerat legat de orice fenomen, nu doar cultural, aborigen, trebuie să recunosc că, totuşi, ceva se întâmplă şi aici! Spiritul critic, de n-o fi vreun cântec de lebădă!, pare să-şi fi găsit un adăpost în revista Timpul, una din puţinele din ţară încă deschise şi nelegate de vreun monopol ideologic şi/sau cultural. De câtăva vreme, acesta deschide ochii şi în Suplimentul de cultură. De altfel, singurele vizibile pe plan naţional, singurele care deschid ori de la care pornesc dispute, de aici, de pe malurile leneşului Bahlui. Ambele iniţiative private, ceea ce spune totul despre implicarea administraţiei (şi) culturale în mersul treburilor. Vizibil este încă, în literatură, informalul Grup 8 şi nu ceea ce ţine de asociaţia breslei. O afacere privată e şi editura Polirom, cea mai importantă din ţară, cu filială la Bucureşti – iată o satisfacţie pentru patriotismul local! –, care relevă cumva şi spiritul constructiv, instituţional, al locului.

În rest? Păi, sigur că există concerte, adesea remarcabile, la Filarmonică, dar mai vizibil naţional şi internaţional este grupul Voces, altă instituţie culturală privată! Sigur că trebuie remarcate cele câteva ediţii ale festivalului mondial de teatru evreiesc, organizat de Naţional, doar că festivalul a dispărut, iar teatrul ca atare nu pare să poată ieşi din pluton, oricine i-ar fi director şi oricât de remarcabilă trupa. Or, dacă nu provoci evenimente, nu exişti! Mai degrabă, cu ceva scandal şi provocare, s-a remarcat Ateneul! Cât priveşte viaţa artelor plastice, probabil că puţine oraşe din ţară se pot mândri cu galeria de pictori şi sculptori de aici şi, totuşi, nici lumea asta nu este excesiv de vizibilă, dincolo de traseele individuale, poate şi pentru că asociaţia de profil e într-o dulce şi cronică stare de moldovenită! Mai vizibilă, inclusiv internaţional, pare a fi iniţiativa lui Matei Bejenaru, axată pe artele plastice şi vizuale neclasice! Oricum, festivalul Periferic e, acum, singurul eveniment cultural internaţional vizibil şi desfăşurat cu regularitate.

E interesant – la stat se stă, iar ceea ce mişcă o face mai degrabă în ciuda statului, ori pentru că acesta are amabilitatea, să ignore ceea ce mişcă! Aş remarca, totuşi, că, în ultimii doi ani, administraţia locală a aflat că oraşul nu are doar echipă de fotbal – mediocră! – ci şi nişte forţe culturale pe care să le susţină financiar. Sper să ţină! În ce mă priveşte, cred că m-am vindecat de entuziasm, dar şi de scepticismul atoatedizolvant. Prefer să-mi fac treaba ca şi cum aş fi, nu singur pe lume, ci înconjurat de cîţiva prieteni care încearcă acelaşi lucru. E mai sănătos să nu ai mari aşteptări, dar să faci, e tonic să mai găseşti câţiva care gândesc asemănător... Poate, până la urmă, sintagma „capitală culturală a României“ nu va avea numai un fel acoperire istorică...