O dilemă morală

Fizicianul german Werner Heisenberg a trăit din plin două tipuri de revoluţii: prima - o revoluţie ştiinţifică, în care modul de gândire al fizicii clasice a fost înlocuit cu un nou mod de a gândi, ce a dus la dezvoltarea fizicii atomului. Începutul carierei sale de cercetător (la nici 26 de ani a fost numit profesor titular de fizică teoretică la Leipzig, în 1927), nu a fost încununat cu un final pe măsură. Aceasta, deoarece aşa-numita revoluţie naţional-socialistă (a doua revoluţie trăită de Heisenberg) a reprezentat o catastrofă pentru ştiinţa germană. Ce avea, în această situaţie, de făcut? Alegând să nu părăsească Germania, atât cariera ştiinţifică, dar în principal imaginea lui morală au avut de suferit.

Să ni-l imaginăm în 1945 prizonier împreună cu alţi fizicieni, foşti membri ai proiectului de cercetare numit Uraniu, al cărui obiectiv era stabilirea şanselor producerii energiei atomice în Germania şi ale utilizării ei în scopuri militare. În după-amiaza zilei de 6 august 1945, prizonierii au aflat de la radio despre soarta oraşului Hiroshima şi au trebuit să accepte faptul că 25 de ani de cercetare în domeniul fizicii atomice au dus la moartea a o sută de mii de oameni. Cel mai şocat şi răvăşit dintre ei era Otto Hahn, care descoperise fisiunea uraniului. Disperarea lui a ridicat o serie de întrebări referitoare la vinovăţia lor şi la obligaţiile care apar pentru cei care participă activ la cercetarea ştiinţifică.

„Încrederea în ordinea centrală învinge descurajarea şi oboseala“

Pentru Heisenberg, totuşi, nu existase nici o dilemă în privinţa a ceea ce trebuia să facă. Alesese să rămână în Germania şi să apere de prăbuşire tradiţia acestei ţări în ştiinţele naturii. Preluându-şi rolul de salvator al tradiţiei, marele fizician era pus, chiar prin natura muncii lui, în situaţia de a colabora cu un regim criminal. Ar fi putut, desigur, şi el, şi colaboratorii săi de la proiectul Uraniu să refuze participarea, dar exista riscul de a fi trimişi pe front. Heisenberg a crezut că activitatea sa de cercetare din anii războiului îi va permite să fie sincer cu autorităţile, să servească în mare măsură cauza poporului german şi să rămână credincios principiilor sale morale. El aprecia utilizarea militară a energiei atomice ca fiind puţin probabilă, din cauza costurilor mari pe care nu şi le putea permite o ţară aflată în război. În schimb, construirea unui reactor care să producă energie i se părea un obiectiv care merita efortul şi, în plus, salva astfel vieţile multor fizicieni. În nici un caz nu a optat, ca şi cei care au lucrat în America la proiectul Manhattan, pentru convingerea guvernului de prioritatea absolută a construirii bombei atomice.

A fost un fel de rezistenţă activă şi Heisenberg nu a regretat că a părăsit Germania. Cartea sa Partea şi întregul, Discuţii în jurul fizicii atomice, în care povesteşte devenirea sa spirituală, are un final optimist: „Toate vor continua: viaţa, muzica, ştiinţa“, iar „încrederea în ordinea centrală învinge descurajarea şi oboseala“. În 1932 primise premiul Nobel „pentru enunţarea fizicii cuantice“. Dar iată că nu sunt suficiente rezultatele obţinute pe linie ştiinţifică. Eticul are întâietate, ca şi premisele unei înaintări corecte a istoriei spre un scop bun pentru viaţa umanităţii. Acesta este sensul titlului cărţii Partea şi întregul: relaţia dintre gândirea individuală şi destinul colectivităţii.

Devenirea spirituală a depins în mare măsură de dialogul cu personalităţile ştiinţifice ale timpului. În afară de rolul important al discuţiei şi confruntării, merită subliniate implicaţiile în domeniul umanist al teoriilor ştiinţifice.

Voi puncta câteva detalii care mi s-au părut interesante mai mult decât a puncta temele mari ale cărţii.

„Totul este înspăimântător de mistic“

Prezentând alegerea carierei sale, Heisenberg redă cuvintele spuse de mama unui coleg: „Mersul lumii este determinat în ultimă instanţă de ce vor oamenii tineri. Dacă tinerii aleg frumosul, va exista mai multă frumuseţe în lume, dacă aleg utilul, vor exista mai multe lucruri utile. De aceea, alegerea fiecăruia, în parte, are ponderea nu numai pentru el însuşi, ci pentru întreaga societate.“ Deci, încă o dată subliniază importanţa alegerii fiecăruia şi a relaţiei parte-întreg în societate.

Este de remarcat educaţia umanistă a tânărului fizician, îndrăgostit de literatură şi muzică. Ca student care alesese să studieze fizica teoretică, un domeniu deci abstract, el vorbeşte despre o cunoaştere cu inima: „Într-un anumit sens, mă simt înşelat de logica cu care funcţionează această construcţie matematică. Sau poţi spune şi aşa: am înţeles teoria cu capul, dar încă nu cu inima“. Studenţii erau fascinaţi de fizica atomică - „un amestec de mistică a numerelor şi succes empiric de netăgăduit“. Wolfgang Pauli, prieten al lui Heisenberg, afirma: „Totul este înspăimântător de mistic“.

Aceşti fizicieni nu înţelegeau prin „mistic“ ceea ce înţelegem noi, ortodocşii. Este bine ca lucrurile să fie precizate corect, cu scopul de a feri de confuzie pe cei neiniţiaţi. Fizicienii au recunoscut că modul lor de a gândi nu este, în primul rând, deductiv, ci poetic, şi s-au străduit să pună fizicii teoretice o temelie spirituală. De exemplu, conceptul de complementaritate folosit de Niels Bohr provine din surse umaniste.

Cel mai credincios dintre ei era Max Plank: „Gândirea şi acţiunile sale, chiar cele legate de acţiunile umane, se desfăşoară fără nici o rezervă în cadrul acestei tradiţiii (creştine) şi nimeni nu va putea să nu-l respecte din acest motiv. Astfel, la Plank, cele două aspecte ale lumii, cel obiectiv şi cel subiectiv, apar clar separate, dar trebuie să recunosc că nu mă mulţumeşte această separare. Mă îndoiesc că oamenii şi comunităţile lor pot trăi timp îndelungat cu această ruptură actuală între cunoaştere şi credinţă“.

„Numai fanaticii semi-demenţi încearcă să demoleze tot ce există“

În final, iată cum gândeşte Werner Heisenberg despre revoluţiile din ştiinţă şi cele din istorie. Punctul lui de vedere mi se pare foarte potrivit perioadei pe care o traversăm: „Încercarea de a renunţa la tot ce a fost şi de a schimba după bunul plac duce la un nonsens. În ştiinţele naturii, numai fanaticii semi-demenţi încearcă să demoleze tot ce există - de exemplu, oameni ce pretind că pot inventa un perpetuum mobile - şi desigur că aceste încercări nu duc la nimic. Dar mi-aş putea închipui - chiar dacă ce-mi doresc e doar un vis - că şi în istorie revoluţiile cele mai durabile sunt acelea în care se încearcă mai întâi rezolvarea unor probleme bine delimitate, schimbând cât mai puţin posibil. Gândiţi-vă la acea mare revoluţie care a avut loc acum două mii de ani şi al cărei promotor, Hristos, a spus: «Eu nu am venit să stric legea, ci s-o împlinesc». Deci, încă o dată: importantă este concentrarea pe acel unic ţel important, modificând cât mai puţin posibil. Puţinul care apoi trebuie schimbat poate avea totuşi o asemenea forţă de a modifica, încât reaşază de la sine aproape toate formele vieţii“.