O Europă multicreştină şi multireligioasă

Comparativ cu celelalte continente, Europa este singurul care, odinioară, a fost creştinat în totalitate. Cu toate acestea, nu a fost şi primul evanghelizat, întrucât creştinismul a apărut în Orientul Apropiat, primele Biserici fiind întemeiate în Asia. După aceea, ele au dispărut în mare parte, aşa cum s-a întâmplat şi în Egipt, şi în întreaga Africă de Nord, înghiţite de valurile islamului, supravieţuind doar sub forma unor comunităţi minoritare sau a aşa-numitelor demnităţi ecleziastice in partibus infidelium.

La fel de bine, trebuie subliniat că apartenenţa comună la creştinism reprezintă o componentă a identităţii europene. Creştinismul şi-a pus realmente pecetea asupra continentului. În întreaga Europă s-au întemeiat mănăstiri, iar călugării lor au contribuit din plin la desţelenirea pământurilor. Într-un fel, ei au contribuit la o reconfigurare a spaţiului, începând cu umilele cruci sau troiţe ridicate la răspântii şi sfârşind cu marile şi impunătoarele catedrale ale Evului Mediu. Ca să nu mai vorbim de calendarul sărbătorilor, prin care creştinismul şi-a lăsat amprenta, în sensul că a sfinţit şi înveşnicit timpul, transformându-l dintr-un timp profan într-un timp liturgic.

De-a lungul istoriei, se poate vorbi despre mai multe Europe creştine şi religioase

Ca religie a întregii Europe, creştinismul a fost, pentru o vreme, liantul comunităţii continentului. Din păcate, ulterior, s-a produs scindarea în confesiuni rivale care pretind până astăzi că ar fi, fiecare în parte, singura expresie autentică a adevărului creştin. Această scindare şi destrămare a unităţii creştine a Europei s-a produs în două etape distincte.

Într-o primă etapă, la scurtă vreme după creştinarea întregului continent, s-a produs Marea Schismă (1054) între cele două părţi ale uneia şi aceleiaşi Biserici a lui Hristos, între Biserica din Răsărit şi cea din Apus. De altfel, această schismă nu face altceva decât să prelungească divizarea Imperiului Roman.

A doua mare ruptură a Europei creştine se produce mult mai târziu, în secolul al XVI-lea, când a avut loc marea Reformă. Începând din acest moment, Europa se reconfigurează cu mult mai profund din punct de vedere confesional. Urmările acestei divizări confesionale se resimt până astăzi. De pildă, în Ulster, catolicii şi protestanţii continuă să se confrunte. În ceea ce priveşte prelungirile primei rupturi, veche de o mie de ani, rănile încă nu s-au cicatrizat. În fosta Iugoslavie, diferendele între ortodocşi şi catolici s-au resimţit acut după anii â90 şi se mai resimt şi astăzi.

De-a lungul istoriei sale, descoperim, în fapt, mai multe Europe creştine şi religioase. Prima Europă a fost şi este aceea ortodoxă, cea care a trebuit să ţină piept islamului în demersul său spre universalizare, pornind dinspre Arabia, Egipt, Mesopotamia, Bizanţ şi până în India. Această Europă creştină reprezintă o pătrime a Europei, respectiv pătrimea de sud-est a continentului. Secolul al XV-lea reprezintă momentul în care turcii au pus piciorul în Europa, pătrunzând mereu mai adânc în Europa Centrală şi ajungând lângă zidurile Vienei, a cărei asediere în 1683 marchează limita extremă a înaintării islamice în Europa. Un secol mai târziu, Principatele Române, Serbia, Grecia, Albania şi Bulgaria rămân sub dominaţie turcească.

O altă parte a Europei a fost şi este cea catolică, constituită geografic relativ compact. E vorba de Peninsula Iberică, Spania şi Portugalia, Peninsula Italică, Regatul Franţei, Ţările de Jos austriece (Belgia de azi), câteva cantoane helvetice, regiunile apusene şi de miazăzi ale lumii germanice, între care în special Renania şi Bavaria, statele patrimoniale ale Habsburgilor, cea mai mare parte a Ungariei şi, în fine, Polonia.

Europa Reformei şi a islamului

O a treia Europă este cea a Reformei sau, mai curând, a Reformelor, întrucât e lipsită de omogenitate şi se împarte singură în mai multe confesiuni. E vorba, în special, de Europa din partea de nord a continentului, de landurile din nordul Germaniei, de Suedia şi Danemarca, care au îmbrăţişat Reforma luterană. Pe de altă parte, e vorba de Reforma calvinistă, care s-a răspândit în Elveţia, Ungaria şi Scoţia, dar şi în diferite principate germane. Anglia, una dintre primele ţări care s-au separat de Roma papală, a ales o anume cale de mijloc, păstrând ceea ce e esenţial patrimoniului comun, respectiv dogma, liturghia şi ierarhia bisericească.

După sfârşitul secolului al XVI-lea, pe linia dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, minorităţile uniate încearcă să împace ataşamentul faţă de tradiţia creştină ortodoxă şi cea catolică. De obicei, regiunile din partea de răsărit a Europei s-au arătat mai deschise faţă de pluralitatea confesională şi mai tolerante decât Europa Occidentală; în vreme ce Spania şi Franţa au impus prin constrângere unitatea de credinţă şi i-au expulzat sau convertit forţat pe disidenţi, în partea răsăriteană a Europei confesiunile coexistă.

În fine, a patra componentă a Europei religioase o reprezintă islamul, o religie făcând parte din buchetul celor trei mari religii avraamice şi monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamul. Este adevărat, sultanii n-au încercat niciodată să convertească populaţiile supuse; dimpotrivă, le-au permis să-şi ţină toate tradiţiile religioase, mulţumindu-se doar să le impună tributul şi să fie siguri de docilitatea lor. Este şi motivul pentru care, între alţii, românii, grecii, sârbii, bulgarii ş.a. şi-au păstrat propria identitate. În alte regiuni, în schimb, cum ar fi Bosnia, Herţegovina, Kosovo etc., o parte a populaţiei autohtone s-a convertit la islam. Această diferenţă religioasă conduce, în mare parte, la antagonismele care frământă, astăzi, o mare parte a statelor succesoare ale fostei Iugoslavii.