O întâlnire de suflet

Era Crăciunul lui 2007 şi participam la întâlnirile literare de la Biserica „Pogorârea Sfântului Duh“ din Titan. Fusese o seară a poeziei religioase şi acolo, în acea atmosferă caldă, am cunoscut-o pe doamna Măriuca Vulcănescu, fiica cea mică a filosofului Mircea Vulcănescu. Caldă, apropiată, deschisă - cu aceste calităţi s-a făcut remarcată. Un om al dialogului. Ne-a invitat pe toţi câţi eram la ea acasă pentru a cânta colinde. Avea un brad împodobit şi daruri sub brad, dar lipseau colindătorii. Mai erau acolo pianul vechi al mamei ei, fotografiile de familie, un bust Mircea Vulcănescu. Dar ce mi-a rămas mie în minte, ce consider că trebuie evocat este atmosfera de apropiere, de intimitate sufletească, care mi s-a părut foarte aproape de spiritul prietenos al filosofului român. După ce am colindat, am primit fiecare câte un dar: o carte a lui Mircea Vulcănescu numită „Litanii pentru trei stări“.

Este o carte de poezii: traduceri, dar şi creaţii personale şi, în plus, o piesă de teatru, numită „Vicleim“, piesă scrisă pentru cei trei copii ai lui şi pentru cei trei veri, în total nouă personaje. Piesa a fost jucată tot de Crăciun şi, aveam să aflu mai târziu, Mircea Vulcănescu a fost nu doar autor, ci şi regizor - a făcut costumele.

În prefaţa cărţii, doamna Măriuca Vulcănescu afirmă că „una dintre trăsăturile caracteristice ale lui Mircea Vulcănescu este remarcabilul dar al prieteniei, dar de la Dumnezeu care-l stăpâneşte şi care ia forma nenumăratelor poezii adresate prietenilor săi“ (să amintim doar pe Paul Sterian, Stelian Mateescu, Dan Botta). Şi în încheiere: „În timpul procesului infam care i s-a făcut (pentru vina de a-şi fi iubit ţara), ne-a dat nouă, copiilor lui, un sfat preţios: «Învăţaţi cât mai multe poezii frumoase!»“. Iată că, în seara aceea de Crăciun, am regăsit acelaşi dar al prieteniei şi minunatele colinde... Convinsă fiind că această carte de poezii, precum şi întâlnirea sufletească a surprins mult din sufletul filosofului creştin, m-am întors, aproape după un an, în casa doamnei Măriuca Vulcănescu pentru a discuta despre prietenii cărora le erau dedicate poeziile, despre piesa de teatru, despre copilăria ei şi despre educaţia religioasă primită în familie.

Mircea Vulcănescu a terminat Facultatea de Litere şi Filosofie, dar „poezii a făcut de mic“, ne spune doamna Măriuca Vulcănescu. „Tata a vrut să participe la Primul Război Mondial şi a făcut-o, ca cercetaş, ca postaş. În 1914 avea doar 10 ani, dar simţea nevoia să joace un rol. La întoarcere, a scris poezii despre cum a regăsit lumea. A mai scris despre o singurătate teribilă pe care a resimţit-o. Nu era deloc un însingurat.

A scris piesa de teatru în timpul când era subsecretar de stat şi când muncea foarte mult la minister. S-a gândit că „Vicleimul“ este o piesă populară pe care ar putea să o joace şi copiii lui, cele trei fete, şi verii lor - şase personaje. A imaginat pentru copiii şi nepoţii lui un Vicleim în stil popular cu trei magi, Irod, Irodiada şi un înger. El a fost autorul, regizorul, a făcut costumele. Noi, copiii, aveam vârste cuprinse între 7 şi 13 ani. Piesa a fost pentru noi o bucurie. Vorbeam franţuzeşte şi nemţeşte în casă şi, de aceea, Spirică, vărul meu, avea un mic accent. Trebuia să spună: «Eu sunt Baltazar, rege, nu tâlhar». Şi spunea cu accent pe primele silabe. Tata îşi petrecea timpul învăţându-l să spună corect. Nu mergea şi a spus: «Bine, dragă, spune cum vrei tu». Verişorul meu, cu lacrimi în ochi, a spus corect. În momentul când tata a renunţat să lupte, Spirică a spus corect.

Când am jucat piesa, eram cu zulufi, cu coroane. Tata ne făcuse coroanele din carton, cu poleială lipită. El ne-a costumat. Bunica ne adusese din Egipt nişte halate în dungi - se numeau gandura. Decorul era format dintr-o perdea albastră şi nişte saltele din canapea; era un fel de dune din nisip.“

Aceasta era o metodă de educaţie religioasă în familia Vulcănescu. Dar mai existau şi altele, căci aflăm că „bunica era enoriaşă la Biserica Mântuleasa şi avea strana ei; mama era foarte religioasă şi ne-a învăţat să ne închinăm. Aveam cărţi, Biblia pentru copii, învăţam cântece religioase, cântam legenda Sfântului Nicolae, de Crăciun cântam colinde, trăiam într-o atmosferă foarte creştină“.

În această atmosferă creştină, peste ani, am întâlnit-o pe doamna Măriuca Vulcănescu.