Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei O întâmplare cu bunicul Gheorghe

O întâmplare cu bunicul Gheorghe

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 23 Apr, 2021

Într-o noapte, am văzut căzând din cer potcoava unui cal pe care nu putea să umble călare decât Dumnezeu. Ce bine! l-am auzit pe bunicul Gheorghe spunând, o s-o prind la picioarele unuia dintre caii mei.  Și-a prins-o cu caiele de argint.  De bucurie că are o astfel de potcoavă, cum nu avea nici unul dintre caii ce treceau pe drum, murgul bunicului, fiindcă murg era, s-a ridicat nechezând de la pământ cu bunicul în spinare. Au plutit ore în șir pe deasupra satului, iar eu nu mai puteam de drag văzându-i. Se înserase, și ei tot nu veneau îndărăt. Mai am niște treabă pe aici, mi-a strigat bunicul de lângă cer, fiindcă tocmai acolo ajunsese. Imediat ce termin mă întorc. Ce treabă, bunicule? l-am întrebat eu de jos.

Nu cine știe ce, mi-a răspuns el din goana calului. Să văd dacă pot să priponesc luna deasupra casei noastre, ca să nu mai aprindem noaptea lampa deloc. Și să stau nițel de vorbă cu norii, că n-a mai plouat pe câmp de câteva luni.

Pe la miezul nopții, s-au umplut odăile casei de lumină, iar în zori a început să răpăie ploaia. Dar bunicul tot nu s-a întors. În unele seri, am văzut răsărind, în locul lunii, potcoava calului său. Ziua, bunicul trecea la pas pe ­deasupra școlii noastre și-mi făcea râzând cu mâna. Știți cine e? i-am întrebat pe colegii de clasă.

Cine să fie! mi-au răspuns ei, privind înmărmuriți spre cer: E Dumnezeu! Nu chiar! le-am spus, abia încăpându-mi în piele de mândrie, e bunicul! Doar că seamănă leit cu Dumnezeu!