O întrebare pe care nu ne-o punem

Zilele trecute, intrând în Biserica „Sf. Ioan“, Johanniskirche, din Freiburg, am auzit cuvintele preotului care tocmai predica. El se întreba cam ce ar trebui să ne întrebăm toţi, ceea ce m-a pus pe gânduri: „De cele mai multe ori, ne ruşinăm să spunem că suntem creştini. Mai bine ascundem acest lucru, întrebându-ne ce vor spune ceilalţi despre noi. Ne întrebăm deseori ce gândesc ceilalţi despre noi. Ne întrebăm vreodată ce gândeşte Dumnezeu despre noi?“. Da, într-adevăr, ne punem vreodată această întrebare?

Ea atrage după sine multe alte întrebări, conţinând afirmaţii şi contradicţii, prin care încercăm să exprimăm ceea ce, de fapt, nu poate fi exprimat. Mistica ortodoxă posedă o subtilitate a gândirii care o ridică deasupra gândirii raţionale, atât de limitată în încercarea ei de a explica totul. Şi care pune existenţa noastră într-o altă lumină. „Eul nu este existenţă, ci supraexistenţă. El nu există pentru sine, ci devine existent, devine real prin altceva, care e predicatul său şi care nu e identic cu eul. Nici nu poate fi exprimat“, spune Bulgakov în Tragödie der Philosophie. Recunoaştem aici concepţia palamitică, chiar dacă nu e explicit citată. Ea înseamnă trăirea în aşteptarea „îndumnezeirii“ omului, unirea lui cu Dumnezeu, prin harul necreat izvorât din Fiinţa divină. Ea presupune trăire, iluminare, deosebindu-se de secularismul occidental, care vorbeşte de o imitare a lui Dumnezeu de către om, „Imitatio Christi“.

Din nefericire, epoca noastră, pe care o considerăm o „cucerire“, o culme a evoluţiei şi a modernismului, a produs un automat de fabricat bani şi afaceri rentabile. În cursul istoriei, fiecare epocă a scos în evidenţă o anume formă de existenţă: setea de frumuseţe perfectă şi oarecum abstractă a Antichităţii, gândirea mistică, uneori scolastică, alteori de un mare rafinament intelectual şi spiritual al Evului Mediu, aspiraţia de eliberare din anumite tipare, considerată o emancipare a gândirii timpurilor mai noi, tendinţe pe care omul le-a numit raţionalism şi modernitate. Dar alunecând treptat de la făptura complexă, cu o gândire ce mergea în adâncime, omul a eşuat într-o logică aparentă, exterioară, plătind un tribut distrugător unor formalisme, din perspectiva cărora apreciază astăzi întreaga realitate. Pentru el universul se restrânge la spaţiul existenţial minimal care ne înconjoară. În goana după generalizare şi reglementare, uităm că omul nu face parte din categoria fenomenelor care pot fi generalizate cu succes, că fiecare individ este deosebit de ceilalţi, altfel spus, că, oricât de mare succes ar avea legile ştiinţei exacte (pe care, de altfel, nu le contestă nimeni), ele nu sunt valabile pentru fiinţa umană. Uităm că fiecare dintre ele este valabilă într-un anume domeniu, că uneori sunt supuse unor fluctuaţii inexplicabile şi vrem să-i înghesuim pe toţi oamenii în definiţii şi reguli generale, aşteptând ca ei să reacţioneze identic în toate situaţiile.

Dacă această tendinţă a fost propagată şi exultată, căpătând forme halucinant dictatoriale în Occidentul secolului al XX-lea, care se străduia astfel să pună în evidenţă superioritatea formelor capitaliste asupra celor numite în mod eronat socialiste (de fapt nu aveau nimic comun cu dreptatea socială şi cu egalitatea între oameni, pe care o propaga teoretic socialismul), ea a pălit mult în ultima vreme, pentru că, vai!, s-a constatat că nu a contribuit prea mult la „fericirea“ umană. În schimb, omenirea a fost dezumanizată, răceala, egoismul, izolarea au devenit coordonate ale cotidianului, aducând cu ele nu numai tristeţea şi monotonia, ci forme acerbe de criminalitate, care au progresat şi progresează cu o iuţeală înspăimântătoare. Societatea umană şi-a pierdut idealurile care o distingeau între alte categorii ale vieţii. Ceea ce este mai alarmant: procesul de dezumanizare de care vorbeam nu este totdeauna o iniţiativă reflexivă, exercitată asupra sieşi, ca un act voluntar, ci funcţionează pe baza unor tendinţe exterioare, dintr-un afară care ne duce cu gândul la afirmaţiile lui Orwell.

Există însă semne, chiar dacă deocamdată vagi, cu caracter individual, ale unei înţelegeri a realităţilor fundamentale. La mulţi oameni, ea este mai mult instinctivă decât conştientă. Ei încep să realizeze că fără comuniune si solidaritate, fără interes pentru ceilalţi, realitatea devine insuportabilă. Mai ales eşecul familiei, al educaţiei copiilor, începe să pună semne de întrebare. Să nu uităm că în popor se spune, se spunea mai ales: „Te vede Dumnezeu!“. Prezenţa Lui e concretă, transcendentul coboară pe pământ şi este experiat la toate nivelele. Poate că este ecoul învăţăturii Sfântului Grigorie Palama în credinţa populară, mistica Sfinţilor Părinţi actualizată în conştiinţa oamenilor. În fapt, poate că nici una dintre variantele cunoscute ale devoţiunii populare, în viaţa de zi cu zi, nu se identifică atât de firesc ca în acest caz cu prezenţa, cu lucrările, cum le numeşte Sfântul Grigorie Palama, ducând inevitabil la întrebări neliniştitoare.

Poate astfel intuim răspunsul la întrebarea preotului din Freiburg: „Ne întrebăm vreodată ce gândeşte Dumnezeu despre noi, despre mine?“. Căci este o întrebare al cărei răspuns se poate da numai dacă e pusă pentru cineva care există cu adevărat.