O pagină de istorie dramatică

Sub aspect istoric, luna mai pare să-şi fi câștigat nefericita numire ca drept luna înstrăinărilor. Astfel, la 7 mai 1775, la Istanbul, se semna Convenţia austro-otomană, alcătuită din patru puncte, prin care nordul Moldovei, numit de vrednicii români „Țara Fagilor”, iar de austrieci, Bucovina, intra în componenţa Imperiului Habsburgic. Data de 16 a lui Florar ne readuce în memorie dramatica înstrăinare a Moldovei dintre Prut şi Nistru, când ne-a fost smuls acest petic de pământ românesc în urma Războiului ruso-turc şi a Păcii de la București din 16 mai 1812. Durerea fraților dintre Prut şi Nistru a fost prea mare să poată fi redată prin cuvinte. Fărâme din ea a surprins mai târziu Eminescu în versurile tulburătoarei sale Doine. Au urmat lupte şi dureri înăbușite. Românii voiau cu orice preţ să-şi păstreze identitatea națională şi credinţa strămoșească. Secretul rezistenţei conaţionalilor noştri în faţa rusificării nu poate fi socotit decât credinţa; prin ea s-au împotrivit în faţa stăpânirii ruseşti, care voia să le distrugă limba, obiceiurile, tradiţiile şi cultura. Şi, într-adevăr, dacă teritoriul fizic a fost ocupat prin forţa armelor şi a şantajului politic, cel sufletesc a fost cel mai greu de îngrădit. În cele două veacuri de robie, lupta crâncenă s-a dat pentru acapararea sufletului românului credincios care trebuia schilodit şi desfigurat, pentru ca locuitorii să-şi uite neamul şi limba şi să se transforme într-un alt popor, un neam fără origini, fără trecut şi fără valori, ca astfel să poată fi manipulat, oropsit şi răstignit. Biserica a fost temelia şi sprijinul românilor urgisiţi. Puţinele bucurii ale acestora se trăiau şi se cântau între zidurile bisericilor, devenite veritabile fortăreţe ale conştiinţei româneşti. Un mare istoric basarabean, Mircea Rusnac, spunea: „Necucerind biserica românească, se poate spune că ruşii nu au avut niciodată Basarabia”.

Înstrăinarea a fost curmată efemer, căci Bunul Dumnezeu a îngăduit refacerea României Mari în 1918, doar pentru scurt timp, 22 de ani. Începând cu fatidica zi de 28 iunie 1940, Moldova lui Ştefan a fost iarăşi sfârtecată. Zeci de mii de destine ale unor oameni nevinovaţi au fost schingiuite şi obidite. Prin cel de-al doilea ultimatum al ministrului sovietic de externe, în patru zile, Basarabia trebuia evacuată. La 29 iunie 1940, în zori, tancurile Armatei Roşii au intrat în Basarabia. Au fost clipe de calvar care au adus oceane de lacrimi, au semănat moarte, durere şi nemilostive despărţiri. De atunci, s-au perindat pe răbojul istoriei mai bine de opt decenii și Moldova de dincolo de Prut tot înstrăinată a rămas. Câţi dintre noi mai vedem această ruptură ca pe o dramă a românismului? Dacă nu mai putem s-o privim aşa, este pentru că am uitat să fim patrioţi. Ca şi cum ar fi păcat să-ţi iubeşti neamul şi pământul din care ai răsărit. Dacă măritul Ştefan nu ar fi fost patriot, nu ar fi apărat glia făcând din pieptul său şi al vitejilor săi oşteni platoşă nebiruită. Romancierul Sadoveanu spunea că „patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”.

De aceea, vă propun să ne gândim cu dragoste fraternă la românii din înstrăinata Basarabie. Am aflat doar din cărţi despre îndelungatele lor suferinţe, sortiţi de vitrega istorie să fie despărţiţi de România printr-o sârmă ghimpată sau de apele înlăcrimate ale Prutului. Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului s-a conturat mai luminos icoana patriei, s-a aprins mai viu dragostea de neam şi limbă. De dincolo de vadul acestui râu, martor atâtor suferinţe şi nesfârşite tânguiri, au fost şi încă mai sunt români care au făcut din dorul de ţară şi credinţa străbună o năzuinţă sfântă.

Trăim vremuri în care parcă agitaţia vieţii cotidiene ne răpeşte tot mai mult atenţia faţă de aceste aspecte ale trecutului nostru, manifestând tot mai multă indiferenţă faţă de vechiul ţinut românesc. Se pare că împuţinarea dragostei de neam nu este o plagă recentă. Poate că de aceea Domnul a îngăduit să ne fie sfâşiată ţara de atâtea ori. Lipsa iubirii faţă de pământul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit pare a fi un păcat colectiv. Mitropolitul Veniamin Costachi spunea prin 1815: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest”. Cât de actuale sunt vorbele vlădicului şi astăzi!

Să organizăm, aşadar, măcar o mişcare de adeziune interioară la idealul sfânt al unităţii românilor şi să ne rugăm Cerescului Părinte şi pentru pământul Basarabiei, dar şi pentru românii care îşi trăiesc viaţa depărtați de țară, nădăjduind că, odată, poate, vom fi din nou uniți.