O rezervaţie a frumuseţii şi armoniei

În urmă cu nişte ani buni stăteam la taclale la Iaşi, în chenarul emisiunii mele de televiziune „Oleacă de taifas”, cu actorul Dan Nasta, un împătimit de frumos în formele lui pure, un condotier al artei celor vechi din spaţiul românesc şi un „paznic de far” al bunului gust în expresiile sublime date la iveală în Evul de Mijloc la români. Acest actor de spiţă nobiliară, dublat de un om de carte şi de un izvoditor de cuvânt fermecat, n-a fost doar un apărător cu vorba al acestor valori, ci şi unul al faptei. El a strâns, făcând din asta cauza unei vieţi, forme felurite ale artei vechi, de la icoane la ţesături şi mobilier, şi a alcătuit una dintre cele mai bogate colecţii de gen din România. N-a fost o agoniseală pentru sine, ci s-a ivit din dorinţa şi voinţa de a salva de la pieire comori. A dăruit colecţia statului, căruia i-a pus drept condiţie să scape de ruină şi pierzanie monumentele brâncoveneşti, cele în înălţarea cărora oamenii acestui pământ au atins desăvârşirea în slujirea frumosului artistic. Aşa s-a întâmplat cu Palatul de la Potlogi, transformat în muzeu prin neobositele stăruinţe ale lui Dan Nasta.

În taifasul la care făceam referire la începutul acestor rânduri, Dan Nasta îmi mărturisea şi mă făcea părtaş la starea lui de jubilaţie şi emoţie reavănă, încercată de fiecare dată când se află la Iaşi. Pesemne, bănuind mirarea-mi că toate cele din alcătuirea oraşului atât de drag sufletului meu îi sunt pe plac, a adăugat de îndată că el nu vede în Iaşi decât întruparea frumosului, aşa de minunat încrustat în zidirile cele vechi, din care cele mai multe-s biserici. Pe celelalte, urâte, şi nu puţine, a continuat Dan Nasta confesiunea, nu le vede, ca şi cum n-ar exista. Nu puteam să nu-i dau dreptate, cel puţin în ceea ce priveşte sub­limitatea unora dintre aceste plăsmuiri. Şi pe mine urâtul, ieşit deseori la drumul mare, mă agresează, dar imediat ce dau cu ochii de chivotul de flori de piatră al Trei Ierarhilor, de princiarele siluete ale Goliei, de mitrele arhiereşti ale Bărboiului, de bizantina întruchipare a Bisericii „Sfântul Sava”, mă simt urcând la cer şi tămăduit de prostul-gust ce se vede la mai tot pasul. Spre norocul nostru, splendorile vechilor zidiri sunt presărate în toată cuprinderea Iaşilor. Şi mai îmbucurător e că aceste fructe ale geniului nostru creator, aflate vreme îndelungată într-o angoasantă stare de degradare, şi-au regăsit, prin ample şi migăloase lucrări de restaurare, strălucirea originară, ba mai mult au fost mai generos puse în valoare prin amenajări rafinate de peisagistică şi un iluminat ce apelează la ultimele cuceriri în materie.

Exemplele Goliei, Trei Ierarhilor şi Bisericii „Sfântul Sava” sunt pilduitoare. Acestor bijuterii li se adaugă acum în veşmânt princiar, după un laborios proces de reabilitare, Complexul Mitropolitan, o veritabilă constelaţie lactee a arhitecturii româneşti, în care se regăsesc mai multe straturi şi viziuni creatoare, de la goticul vechii Catedrale Mitropolitane „Sfântul Gheorghe”, minunat refăcută, la ctitoria lui Veniamin Costache, marea Catedrală din veacul al XIX-lea, cu accentele sale de occidenatalism preluat creator, primenită la rându-i în strai de gală şi înzestrată cu un demisol, unde s-a amenajat un bogat şi temeinic alcătuit muzeu mitropolitan, alături de spaţii sacre, de rugă şi evocare a istoriei Ortodoxiei prin frescele lui Grigore Popescu-Muscel, precum baptiseriul. Aceste două bazilici se prind în horă cu celelalte edificii ale constelaţiei, Palatul Mitropolitan, admirabil restaurat, ori cu cele două zidiri concepute de G.M. Cantacuzino, adevărate expresiuni în modernitate ale spiritului greco-roman, acordate armonic cu măreţia siluetelor bazilicale, de asemenea, măiestrit înnoite. Toate aceste stelare corpuri arhitecturale alcătuiesc o rezervaţie a frumuseţii şi armoniei, ce înnobilează cetatea cu un preţios însemn heraldic. Sunt splendori ce trebuie venerate şi respectate. Reprezintă plămada cea mai însemnată, cea a talentului şi iubirii frumosului, ce-s izvod al dăinuirii. Se cere însă să le preţuim mai ales luptând să le păzim de numeroasele primejdii ce le pândesc din umbră, să le ferim de dăunătoarele intruziuni contemporane, ce tind insidios să le atingă şi tulbure autenticitatea. Cu alte cuvinte, avem datoria sacră de a păstra pur ceea ce-i valoros tocmai prin vechime şi nepereche simţire artistică şi trăire în duh. În această privinţă, libertăţile nu-s îngăduite şi cei responsabili trebuie să-şi facă datoria şi să intervină ori de câte ori e cazul, oprind orice agresiune cât de măruntă ar fi sau ar părea. Spaţiile acestea se cer a se perpetua în divina lor întruchipare dintru începuturi.