O sărbătoare numită Câlția

De când ne-am împrietenit, n-a existat an în care să nu-l vizitez pe Ștefan Câlția la atelierul său din București. Când ne întâlnim, vorbește mai mult el. Despre satul în care și-a petrecut copilăria. Despre lumea pierdută de acolo. Dar, mai cu seamă, despre cum încearcă să readucă la viață această lume. Eu doar ascult. Ascult și privesc.

Spre cerul din cuvintele pictorului ce sunt mereu despre Șona și despre dealurile din împrejurimi, care i-au spus toate poveștile pe care le știe. Și știe multe. Nu te saturi niciodată ascultându-l. Cum nu te saturi de zborul îngerilor din poveștile sale pictate.

Vara trecută am fost pentru câteva ceasuri la Șona, ca să văd cu ochii mei cerul în care își înmoaie pensula Câlția și să văd și casa de unde el n-a plecat, de fapt, niciodată. L-am găsit acolo, deși era, în ziua aceea, la București. Și-am mai găsit o puzderie de tineri care refăceau biserica din sat și satul însuși, începând cu fierăria din centru, unde dădeau niște fete cu chip de îngeri la foale. Era mâna pictorului în toate acestea, dar mai ales sufletul său, ce nu poate sta nici o clipă departe de comunitatea locală. De dragul dorinței lui de a întări această comunitate, trudeau tinerii aceia sub soarele pârjolitor al amiezii.

Recent, la foarte puțin timp după intrarea în sărbătorile de iarnă, m-am pomenit cu un telefon de la pictor: Vino să-mi vezi noua expo­ziție! Cum să refuzi o sărbătoare în plus? Fiindcă asta înseamnă, cel puțin pentru mine, orice întâlnire cu Câlția. 

Însemnări dintr-un timp trăit, așa se cheamă această expoziție pe care o găzduiește, până la mijlocul primăverii viitoare, Muzeul Națio­nal de Artă Contemporană, aflat în clădirea Parlamentului, aripa din vecinătatea Catedralei Mântuirii Neamului. 

Aproape nimic din Câlția pe care-l știam, în afară de Câlția omul, același dintotdeauna, ce m-a condus prin fața lucrărilor expuse, povestindu-mi-le. Povestind timpul, mai bine zis. Timpul istoriei noastre recente, pe care el a înțeles să-l trăiască intens, imortalizându-l în lucrări de pictură și grafică în care vezi răul dansând, și mai vezi, în locul albastrului cu care eram obișnuiți, foarte mult roșu, adică foarte mult sânge. Nici nu e greu să înțelegi de ce, când descoperi că unele dintre lucrările respective sunt din perioada invaziei Cehoslovaciei, iar altele, de acum, inspirate de războiul din Ucraina.

Sunt și alte chipuri ale răului în această altfel de expoziție a marelui pictor.

Destule ca să-ți cutremure sufletul.

Există însă și cerul din Șona în câteva tablouri. Există adică și îngeri. Nu m-aș mira ca, în aprilie, când expoziția se va închide, ei să se mute în catedrala din apropiere. Sunt cât se poate de sigur că Ștefan Câlția, un om care stă deseori de vorbă cu Dumnezeu, n-o să se supere.