„O ţară care îşi reneagă trecutul nu are viitor“

A fi creştin presupune şi o luptă împotriva uitării. Aspectul desprinderii de lume în vederea unirii depline cu Dumnezeu - piatră de poticnire pentru mulţi - aduce după sine un respect deosebit faţă de lume. Privirea celui ce pleacă întâlneşte privirea lui Dumnezeu îndreptată spre oameni. Experienţa veşniciei nu înseamnă o dispreţuire a timpului, ci toate sunt văzute curgând într-o matcă transparentă, spre un ţel final. În Hristos toate contradicţiile se sting şi are loc trăirea simultană a unui prezent etern, dar şi a timpului, cu deosebirea că efectiva trăire în timp nu mai este dureroasă.

Păstrând în mănăstiri şi salvând de la distrugere opere de artă şi realizări ştiinţifice, creştinii au dovedit că preţuiesc atât cultura, cât şi trecutul. Trecutul poartă în el germenii învierii, seminţele unui timp nou. Necesitatea salvării vieţii, nu doar în aparenţa ei efemeră, ci în miezul permanenţei, datoria de a apăra viaţa cu orice risc fac parte din principiile care au călăuzit-o pe Alice Voinescu (1985-1961) - profesoară de istoria literaturii dramatice la Conservator.

Înainte de a o prezenta pe Alice Voinescu, voi reda o idee exprimată într-o lecţie a ei despre Hamlet, lecţie ce o arată, cum o caracteriza Alexandru Paleologu, ca „o fiinţă pentru care viaţa fără cultură nu e viaţă, iar cultura fără viaţă nu e cultură.“ Prezentând dilema tragică a lui Hamlet, care se socoate răspunzător de moartea tatălui („Lumea e scoasă din matca ei şi eu trebuie să o pun la loc“), Alice Voinescu îi îndemna pe studenţi să nu rămână indiferenţi la marile zguduiri ale timpului, pentru a nu deveni complici cu făptaşii. Multa prudenţă poate însemna în acest sens laşitate. Mie mi se pare important a nu deveni complice la uitare, până a nu mai şti cine suntem. De aceea, la acest început de an, voi începe o serie de evocări ale unor mari personalităţi ale neamului nostru.

Pilonii pe care şi-a construit viaţa: iubirea de oameni şi de adevăr

Alice Voinescu s-a născut la 10 februarie 1885 la Turnu Severin. Tatăl, Sterie Steriadi, era avocat, doctor în drept la Paris; mama, Massina, născută Poenaru, provenea dintr-o familie de cărturari. În 1913 îşi ia doctoratul în Litere şi Filosofie la Sorbona, cu teza Lâinterpretation de la doctrine de Kant par lâecole de Marburg. Etude sur lâidealisme critique. Se căsătoreşte, la întoarcerea în ţară, cu avocatul Stelian Voinescu. Deşi i se propune o catedră la o universitate americană, ea refuză. Vine în România, devenind prima femeie profesor universitar, la Catedra de Istorie a literaturii dramatice a Conservatorului din Bucureşti.

A publicat volumele Montaigne (Editura Fundaţiilor Regale, 1936), Aspecte din teatrul contemporan (Editura Fundaţiilor Regale, 1941), Eschil (Editura Fundaţiilor Regale, 1946), Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru (publicată postum la Editura Eminescu, 1983), Scrisori către fiul şi fiica mea, (Editura Dacia, 1994). Între 1925-1939 este invitată la vestitele decade de la Pontigny din Franţa, organizate de Paul Desjardins, unde se întâlneau mari personalităţi culturale ale Europei, printre care cei care i-au devenit prieteni: Malraux, Roger Martin du Gard, Andre Gide, Paul Langevin, Francois Mauriac, Jaques Riviere, Ernst Robert Curtius. În 1940, Alice Voinescu ia atitudine împotriva legionarilor, în urma asasinării lui Nicolae Iorga. În 1948 este pensionată în urma atitudinii luate faţă de abdicarea forţată a regelui: „O ţară care îşi reneagă trecutul nu are viitor“. În 1951 este ridicată în preajma Sfintelor Paşti şi va face un an şi şapte luni de detenţie, urmată de domiciliu obligatoriu, în nordul ţării, în satul Costeşti, lângă Târgu Frumos. În noaptea de 3 spre 4 iunie 1961 se stinge din viaţă marele om de cultură Alice Voinescu.

Pilonii pe care şi-a construit viaţa Alice Voinescu sunt iubirea de oameni şi de adevăr. Avea o credinţă profundă, pe care şi-a afirmat-o la prima întâlnire cu magistrul Hermann Cohen de la Marburg, care obişnuia să îşi invite discipolii la ceai. La întrebarea: „Domnişoară Steriade, aveţi o convingere religioasă?“, ea i-a răspuns: „Da, sunt creştină ortodoxă şi practicantă“. Dialogul a urmat în felul următor: „Domnişoară Steriade, sunt obligat să vă spun că gândirea noastră, care este agnostică, ar putea să vă contrarieze credinţa“. Tânăra doctorandă a răspuns: „O, nu, domnule profesor, credinţa mea e adâncă şi inebranlabilă. Afară de asta, consider că gândirea filosofică e altceva decât credinţa“. Din 1929 scrie un jurnal considerat de Ana Maria Murnu (cea care s-a ocupat de editarea lui) „romanul unei vieţi şi al unui caracter de excepţie“. Voi reda câteva fragmente din care să rezulte credinţa şi caracterul de excepţie al autoarei.

„Graţia ei învăluitoare şi irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită“

Începe jurnalul la 28 septembrie 1929 cu gândul că va fi citit de alţii care „vor avea nevoie de o experienţă pentru a se descurca în momentele grele din viaţă“. Iată ce scrie despre necazuri şi greutăţi: „L-am mâniat, desigur, pe Dumnezeu, prin faptul că n-am ştiut să înţeleg semnul ce-mi făcea prin toate necazurile şi greutăţile ce întâmpinam. Acum ştiu şi simt că de tot ce ţi se întâmplă eşti responsabil şi regret din toată conştiinţa că am putut meschiniza prin furii banale, indignări forţate de formule cărturăreşti, prin dureri factice, fiindcă mi le inoculam cu gândul că aşa se cuvine să suferi când eşti înşelată, minţită, decepţionată etc! Ce rău îmi pare că am trăit aşa cei mai buni ani ai vieţii mele, în care puteam fi numai lumină şi înţelegere îngăduitoare, în care trebuia să radiez în jurul meu viaţă autentică“.

Alexandru Paleologu crede că „graţia ei învăluitoare şi irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată.“ Iată nevoia ei de dăruire, care se manifesta în familie, dar şi în munca de profesor universitar: „Cât îmi doresc să fiu fericită! Ce nevoie nebună de fericire în mine! Dacă aş fi bogată zilele astea, aş împărţi tot. Cum nu-mi am decât sufletul, îl dăruiesc, îl dăruiesc cu frenezie. Aş vrea să fiu nevăzută, să pătrund în inimi, să le încălzesc, să le scutur, să le fac să vibreze în acel sunet infinit pe care toate trebuie că îl poartă în ele. La curs, când le văd aşa de mişcate, e ca o beţie de viaţă ce mă cuprinde!“.

Preocuparea pentru problemele tinerilor se reflectă în seria de conferinţe de la Radio, începute în 1935, conferinţe axate în primul rând pe problemele tinerilor. Dar iată cum comentează, la 12 iunie 1956: „Totuşi, marele succes al acestor scrieri ca şi al operelor scriitorilor noştri de acolo, cu conţinuturi foarte nihiliste, după câte aflu, dovedeşte că oamenii tineri de acolo sunt dezamparaţi. (…) Care e pricina şi cum se poate remedia? Eu le tot spun că e lipsa de infinit, lipsa de credinţă într-o altă lume, lipsa de credinţă într-un Dumnezeu în care toate idealurile îşi regăsesc un rost. Ei vizează prea scurt, li se întorc arcurile înapoi“.

Alice Voinescu crede în soarta neamului nostru: „sunt de partea celor ce-şi fac datoria şi cred că soarta neamului nostru e înaltă. Cred, adică trăiesc în smerenia faţă de Dumnezeu şi în demnitate faţă de oameni. Nu trebuie nici laşitate, nici trufie. Dar cine se poate menţine pe acest nivel? Numai omul conştient că are o misiune personală în mijlocul celei naţionale. Inspiraţi-mă voi, cei luminaţi, să scriu către tineret, măcar că nu se va publica acum, un apel just, un apel către viitor“.

Iată aplecarea unui mare om de cultură către tineret, către viitor! Dar de ce tinerii nu mai caută repere şi modele în trecut? Venim cumva din neant? Pe ce baze se va construi viitorul?