Oameni cu care ne-am mândrit

Foarte utila şi instructiva serie de „Personalităţi ieşene“ a ajuns, iată, la volumul XI (Iaşi, PIM, 2008, 376 p.), de această dată sub semnătura lui Ioan Timofte, carte prefaţată de distinsul profesor Al. Husar, care elogiază apariţia celor „o sută una de personalităţi ieşene de interes naţional“. Într-un Argument, autorul ne dezvăluie motorul nobilei întreprinderi: „Într-o lume trepidantă, în care tot mai puţini dintre semenii noştri au răbdare să se aplece cu respect şi pioşenie asupra memoriei înaintaşilor, cultivând ideea deşartă şi compromiţătoare moral că totul începe AZI, o investigaţie cronologică, de tip istoric, merită toată atenţia şi stima. Consider că cinstirea înaintaşilor prin aducerea la lumină a vieţii şi activităţii acestora pentru generaţiile de azi şi de mâine reprezintă o datorie de onoare. Cultura şi ştiinţa ieşeană este şi va fi o elită prin slujitorii ei, prin personalităţile remarcabile care s-au impus prin tot ce au întreprins în slujba naţiunii române“. Cele mai multe personalităţi ne-au fost contemporane, figuri notabile ale urbei, care ne-au părăsit în anii din urmă, dar nu lipsesc nici unele ce aparţin altor epoci: Constantin Botez, medic (1854-1909), Petru Pogonat, preot şi jurist (1880-1957), Corneliu Şumuleanu, chimist (1869-1937), Anton Toma, medic (1902-1958). Regăsim aici scriitori, medici, istorici, ingineri, profesori, artişti plastici, muzicologi şi mulţi alţii, într-o înşiruire alfabetică ce dă seamă de pierderile suferite de societatea ieşeană. Iată-i reuniţi între aceleaşi tartaje pe Mihai Ursachi, Emil Iordache, Stelian Baboi, Vanda Condurache, Gheorghe Platon, Cristofor Simionescu, Mihail-Vasile Jakotă, Claudiu Paradaiser, Adrian Marino etc., fiecare dispunând de o succintă fişă bio-bibliografică, însoţită de o fotografie (de cele mai multe ori, din păcate, de calitate proastă). Unii beneficiază şi de o conturare mai nuanţată a personalităţii, probabil folosind din plin referirile critice care încheie fiecare portret. Iată-l, de pildă, pe Mircea Ispir (1939-2005): „Artistul pare a picta pentru a ocroti, pentru a salva, pentru a pune în siguranţă toate lucrurile ce mai păstrează ceva din puritatea originară. Un substrat simbolic reţin portretele (...). Trecutul îl face să recompună din memoria afectivă personaje cu care viaţa l-a pus în contact sau, altele, plăsmuite din imaginaţia sa (...). Melancoliile lui Mircea Ispir, cel mai adesea discrete, dobândesc uneori accente expresioniste. Şoapta devine strigăt şi revolta interioară, care nu-i stă în fire, înlocuieşte suspinul. (...) Asemenea lui Ştefan Luchian altădată, Mircea Ispir pictează flori ca şi cum ar picta natura în nesfârşirea ei. Florile lui au fizionomii particulare, expresii singulare şi un mod unic de a fi eterne în elementul lor“. Ada Gârţoman-Suhar (1954-2005) „era o actriţă specială, devotată fiecărei partituri căreia trebuia să-i dea viaţă, cu o polivalentă dotare; juca dramă şi comedie, cânta şi dansa, era exuberantă şi profund tristă, comunicativă şi taciturnă, participativă şi însingurată, afectuoasă şi retractilă. (...) Actriţă complexă, purtând cu ea multiplele identităţi ale personajelor interpretate, Ada Gârţoman-Suhar aştepta fiecare rol ca pe o binecuvântare, având ţinută artistică şi devotament pentru scenă. (...) A lăsat în memoria afectivă a iubitorilor de teatru imaginea unei minunate actriţe din belşug înzestrate cu har scenic, iar în amintirea colegilor ei de teatru - profilul unei fiinţe alese, înnobilate de dragostea şi pasiunea pentru profesie, cu un devotament dus până la sacrificiu“. Academicianul geolog Liviu Ionesi (1925-2006), „atât ca dascăl şi cercetător, cât şi ca om, s-a evidenţiat printr-o ţinută morală exemplară, exigenţă, corectitudine şi modestie, impunând respect şi consideraţie celor din jur. N-a admis nici un compromis, chiar dacă, uneori, a avut de suferit unele consecinţe, pe care le-a suportat în tăcere“. Compozitorul Vasile Spătărelu (1938-2005) „şi-a dovedit originalitatea, lunga respiraţie şi deschiderea spre varii domenii ale muzicii, de la simfonie la coral, până la muzica uşoară, fiind o personalitate de referinţă a creaţiei româneşti. (...) După Achim Stoia, numele său este poate cel mai proeminent în istoria înaltei şcoli ieşene de muzică din perioada postbelică“. Regizoarea Nicoleta Toia (1941-2003) „s-a pus în valoare mai puţin pe ea însăşi şi i-a pus în valoare mai mult pe actori. (...) Pentru ea teatrul era actorul şi prezenţa ei într-un colectiv însemna a trăi în scenă alături de actor, din care încerca să tragă toate resursele“.