Odată cu găinile

▲ Pentru cine este cât de cât cunoscător al realităţilor din mediul rural, „a se culca odată cu găinile“ înseamnă „devreme, pe înserate“ (...)▲

Revenit dintr-o mică vacanţă la munte, un cunoscut lăuda nu numai binefacerile aerului curat, ci şi faptul că, la cort, neavând televizor „te culci odată cu găinile“! Pentru cine este cât de cât cunoscător al realităţilor din mediul rural, „a se culca odată cu găinile“ înseamnă „devreme, pe înserate“ şi, tot de la sine înţeles, ne apare faptul că oricine, dacă n-a auzit-o în copilărie, poate… lansa oricând o asemenea expresie.

Ne-am arătat cândva surprinderea că enunţul în discuţie a fost enumerat, într-o lucrare de mare circulaţie în rândul cadrelor didactice (Sinteze de limba română, Bucureşti, 1984, p. 153) printre „frazeologismele explicabile prin franceză“ (cu trimitere la „se coucher avec les poules“), alături de „traduceri“ incontestabile (de provenienţă livrescă): „a arunca cuiva mănuşa“, „a-şi da aere“, „a face onorurile casei“, „a lupta contra morilor de vânt“ etc.

Prezenţa expresiei în vorbirea populară este uşor de probat, chiar dacă ar fi să ne adresăm numai lui Creangă: „Baba, care se culcase odată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap“ (Soacra cu trei nurori; pentru precizarea momentului, vezi, la începutul paragrafului respectiv: „Apoi, când înseră, baba se culcă“). Sau, copiii porniţi prea devreme cu uratul sunt întâmpinaţi cu întrebarea „De-abia s-au culcat găinile şi voi aţi şi început?“ (Amintiri, partea a II-a). Totodată, la Iuliu Zanne găsim o zicătoare ce se referă la aceeaşi situaţie: „Cine se culcă odată cu găinile nu dă semne de pricopseală“ (Proverbele românilor, IX, p. 619).

Este greu de admis că numai românii ar fi împrumutat expresia unei atare filozofii populare din limba franceză, dat fiind faptul că, paralel, observaţia similară se găseşte şi în exprimarea figurată a altor popoare, cuprinzând aproape aceleaşi cuvinte, de exemplu la germani („mit den Hühner zu Bett gehen“), sau la ruşi („lojitisia s kurami“).

Iar românii au făcut şi alte asemenea constatări (devenite metafore): „găina bătrână face zeama bună“, „a trăi ca găina la moară“ (adică „a nu duce lipsă de nimic“). A fost descris şi comportamentul acestor păsări pe înserate: „găina care cântă seara nu se ouă dimineaţa“ (după Dicţionarul Academiei, II/I).

Ultima reflecţie are valoarea unei prevestiri, mai ales dacă o comparăm cu o alta, ce ne dă aproape „mură în gură“ explicaţia: „Când găinile se culcă de timpuriu, atunci se zice că are să fie belşug, iar când umblă până în noapte, atunci are să fie lipsă“ (Ionescu de la Brad, Agricultura română din judeţul Mehedinţi, 1868, p. 64; variantă: „găinile dacă caută mâncare până târziu şi nu se culcă, va fi foamete“, după Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român..., I, ediţia din 1998, p. 208).

Iar dacă ar mai fi rămas vreo urmă de... mister în legătură cu puterea de „oracol“ a comportamentului acestor păsări domestice, să apelăm şi la un scriitor care a descris cu deplină cunoaştere mediul rural. Într-una din scenele peţitului din nuvela Gura satului, a lui Slavici (caracterizată de G. Călinescu drept „un document eminent de arhivă etnografică“), un ţăran, Mihu, într-o demonstraţie de bună stare (ostentativă) făcută peţitorilor, ţine să atragă atenţia că în gospodăria sa găinile „găsesc în de prisos“ boabe scuturate pe jos, ca semn al belşugului; pe când lipsa într-un an a hranei pentru păsări (care ciugulesc ce se scurge printre degete în gospodărie) anunţă lipsa de seminţe şi sărăcia şi mai mare din anul viitor.

Dar, până la urmă, observaţia asupra timpului când se culcă găinile este una chiar „la mintea cocoşului“!