Omul, căutătorul fericirii

Dacă nicăieri n-ar exista un substrat al ideii de fericire, ar trebui să ne credem jucăriile unui demon care ar sforări din întuneric, prin faţa naivităţii noastre, amara uluială a iluziei deşarte. Se pare însă că nici o idee pozitivă, din câte zac în posibilitatea spiritului, nu se naşte fără obiectul corespunzător. Religia ne vorbeşte de o fericire pozitivă, care nu e nălucă, ci o realitate veşnică, de o fericire pierdută, dar care se poate cuceri din nou. Răspunzând setei universale, ce arde în profunzimea sufletului omenesc după altă ordine de viaţă, Iisus Hristos şi-a început Evanghelia afirmând de nouă ori existenţa fericirii.

Această fericire cu sensul cel mai pozitiv şi cu substrat transcendent şi veşnic, care absoarbe dincolo de lume supremele aspiraţii ale sufletului omenesc, se numeşte, cu alt termen, paradisul. Ideea paradisului nu e specific creştină, ci o idee ce aparţine întregului neam omenesc. Reminiscenţă a unei stări pierdute sau aspiraţie către o stare viitoare, paradisul e un suspin adânc şi un universal omenesc. Universalitatea acestei idei se confundă cu universalitatea religiei. Caracterul ei supralumesc ne arată că e de natură pur religioasă. Precum nu există neamuri care să nu creadă într-o ordine supranaturală, tot astfel nu există neamuri care să nu încerce saltul peste natura terestră prin creaţii de cultură şi de civilizaţie. Pe de altă parte, creaţia omenească apare de la început în simbioză organică cu religia şi se simte legată de ea ca o fiică de mamă. Aceste motive, în care datele cele mai recente ale etnologiei concordă cu imaginea despre lume, pe care ne-o dă Biblia, ne îndreptăţesc să formulăm ideea că întreaga creaţie omenească se naşte din nostalgia paradisului. Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume şi totuşi nu-i aparţinem, că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară, că suntem în mijlocul ei ca nişte rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiţia mizeriei terestre, în care ne simţim ca exilaţi, şi că tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de aici.

(Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului)