Omul fără însuşiri

Nu, în acest editorial nu voi vorbi despre faimosul roman al lui Robert Musil. Articolul acesta nu are nici o legătură cu literatura, cultura sau civilizaţia. Cuvintele pe care le veţi citi sunt numai expresia indignării unui om care nu înţelege din ce motiv semenii săi comit fapte abominabile, fără nici un motiv şi dincolo de orice formă de raţionalitate.

Aţi auzit cu toţii de trenul care a deraiat la Craiova, speculează presa, „din cauza unei mâini criminale“. S-au vehiculat ipoteze,

s-au făcut scenarii. Poliţia îşi va face, probabil, datoria. O întrebare rămâne, totuşi: ce l-ar putea determina pe un om ca, într-o noapte, fără nici un fel de raţiune suficientă, să plănuiască o asemenea crimă (pentru că, de fapt, evenimentul de la Craiova a fost, în esenţă, un asasinat, chiar dacă, din fericire, n-au murit oameni)?

Un atac terorist are la bază anumite revendicări, oricât de aberante ar fi ele. O crimă, la fel. Ceea ce s-a întâmplat în noaptea de 21 septembrie nu are nici o raţiune. Mai mult, omul care a putut premedita această faptă nu are nici o însuşire. El ar putea fi oricum.

Înaintea unui asemenea „caz“, toate judecăţile noastre cad. Raţiunea se mulţumeşte să constate, neputincioasă, fapte pe care nu le poate interpreta. În acest timp, 15 oameni zac în spital, iar ceilalţi călători povestesc traumatizaţi cum au văzut moartea cu ochii.

Probabil că vom afla cine a fost făptaşul. Probabil că va fi şi pedepsit. Dincolo de proverbiala secvenţă „faptă-răsplată“, rămâne o problemă-interogaţie pe care noi, românii şi creştinii în special, am încetat să o mai sesizăm: care este esenţa răului? Să dăm vina pe demoni ar fi prea simplu şi, într-un fel, procedând aşa, am eluda punerea justă a întrebării.

Într-un film despre Procesul de la Nürnberg, un psiholog cu preocupări filosofice, însărcinat cu anchetarea acuzaţilor, emite, la final, următoarea sentinţă: „Răul este lipsa empatiei!“. Adică ştergerea, intenţionată sau nu, a legăturii ontologice dintre un „Eu“ şi un „Tu“, dintre mine şi ceilalţi. Eu nu mai pot sau, din varii motive, nu mai vreau să particip la viaţa comunităţii în care trăiesc. Aşa stând lucrurile, îmi e indiferent dacă faptele mele, comise din amuzament sau capriciu, au consecinţe teribile asupra semenilor. Eul meu supradimensionat înghite în sine orice; chiar şi pe cel mai drag prieten. Eu, cel care fac răul, nu mai exist ca persoană, ca om aflat în permanentă raportare la ceilalţi, şi îmi acord din oficiu dreptul de a dispune de vieţile celorlalţi, omorându-i sau lăsându-i să trăiască în mod discreţionar.

Cine e de vină? Şcoala, Biserica, Familia, Armata, CFR-ul! Orice/oricine altceva/altcineva, numai noi nu. Dar toate aceste instituţii pe care le-am enumerat nu sunt doar nişte abstracţiuni pe care putem arunca vina ori de câte ori ceva nu merge. Ele sunt ceea ce sunt numai în măsura în care sunt animate de oameni, adică de noi, cei care lucrăm în ele sau de apropiaţii noştri. Noi nu mai avem timp să ne educăm copiii, noi nu mai avem vreme să lucrăm la îndreptarea celor care greşesc, noi nu mai avem timp să ne civilizăm. Dumnezeu Însuşi e, pentru unii dintre noi, numai o problemă „de dezbătut“. Sau „o Instanţă“. Sau „o Forţă acolo, Sus“.

Ceea ce nu înţelegem, tot noi, cei prea grăbiţi, este că Dumnezeu nu e „o problemă“, copiii noştri nu sunt nişte maşini în care pompăm bani, omul de lângă noi nu e un decor de care ne putem lipsi; şi că, atâta timp cât vom continua să rămânem insensibili la viaţa Celuilalt, atâta timp cât vom ucide relaţia, raportul ontologic dintre noi, adică empatia, orice tren de pe pământ ar putea deraia chiar acum şi orice avion deturnat ar putea să ne dărâme zgârie-norii înălţaţi pe temelia propriei insensibilităţi.