Omul modern, între raţionalism şi individualism

Istoria secolului trecut şi începutul celui prezent ne arată că, pentru a ajunge la o anume pace civilă şi armonie socială, nu e nevoie să renunţăm la propriile convingeri şi credinţe religioase; ba mai mult, societăţile parţial secularizate în care trăim produc diferite conflicte datorate incapacităţii lor de a oferi argumente privind modul în care omul de astăzi trebuie să trăiască şi să acţioneze. Dat fiind acest fapt, este cu mult mai credibilă permanenţa existenţei unui homo religiosus decât speranţa de a accede la o credinţă postreligioasă, aşa cum se afirma, într-un mod cu totul triumfalist, prin anii â60.

Este foarte adevărat că unii analişti, precum M. Weber (Lâéthique protestante et lâesprit du capitalisme, Plon, 1964) sau M. Gauchet (Le désenchantment du monde, Gallimard, Paris, 1985), vorbesc despre o anume „dezvrăjire a lumii“, invitându-ne să depăşim analizele pur etnologice şi sociologice şi să pătrundem în hermeneutica filosofică a culturii noastre moderne. Am putea observa, în acest fel, că „dezvrăjirea lumii“ despre care vorbeşte Gauchet, după Weber, nu poate fi explicată doar prin procesul de raţionalizare inerent culturii noastre. Mai mult, J. P. Sironneau se întreabă dacă nu cumva există o legătură între această „dezvrăjire“ şi ceea ce numim în filosofie „moartea lui Dumnezeu“. Heidegger, potrivit aceluiaşi autor, exprimă o altă părere: „Fenomenul religios nu este niciodată distrus de logică, ci numai de faptul că zeul se retrage“; în viziunea lui Heidegger, retragerea lui Dumnezeu coincide cu „dezvrăjirea“ modernă a lumii, pentru că atunci dispare uimirea provocată de o prezenţă dătătoare de sens (Milenarisme şi religii moderne, Dacia, Cluj-Napoca, 2006, pp. 96-97).

Într-un context similar, sociologul R. Boudon subliniază că, „în mod ireversibil, interpretarea religioasă a fenomenelor naturale a cedat locul unei interpretări de tip ştiinţific“ şi că „morala însăşi s-a laicizat ireversibil începând de la Kant şi de la filosofii iluminişti“; în opinia sa, proliferarea sectelor şi mişcările fundamentaliste nu sunt altceva decât o „manifestare a dezvrăjirii“ (vezi Le juste et la vrai, Fayard, Paris, 1995, pp. 295-297).

Prin urmare, secularizarea va continua să-şi producă efectele în societatea modernă în care trăim, dar fără a putea anihila în vreun fel experienţa şi profilul religios al omului.

După raţionalizare şi raţionalism, o altă mare provocare pentru omul modern o reprezintă individualismul. Unul dintre primii analişti ai individualismului modern, Al. de Tocqueville, a intuit perfect relaţia dintre individualism şi orizontul democraţiei. „Individualismul, spune el, este de origine democratică şi el ameninţă să se dezvolte pe măsură ce condiţiile se egalizează.“ Este şi motivul pentru care mulţi oameni „îşi fac un obicei din a se lua în considerare mereu în mod izolat şi îşi imaginează cu plăcere că destinul este în mâinile lor. Astfel, nu numai că democraţia îl face pe fiecare om să îşi uite strămoşii, dar îi ascunde descendenţii şi îl separă de contemporani; ea îl poartă mereu spre el însuşi şi ameninţă să-l închidă în întregime în singurătatea propriului suflet“ (Al. de Tocqueville, La democratie en Amérique, Idées, Gallimard, Paris, 1982, pp. 243-244).

Raţionalist şi individualist, omul modern are, de regulă, un profil confuz; un profil care încearcă să îmbine pozitivul cu negativul. Latura pozitivă constă în faptul că oamenii îşi pot alege modul de viaţă, şi de acum înainte pot să-şi proiecteze existenţa cum cred ei mai bine, fără a fi constrânşi în vreun fel de anumite cutume, mai mult sau mai puţin obiective. Pe de altă parte, însă, individualismul presupune şi foarte multe consecinţe negative. Cea mai importantă nu e alta decât ruperea omului de o bine consacrată ordine ancestrală, respectiv cosmică, socială şi morală; o ordine care conferă totdeauna sens şi semnificaţie, dar şi un loc bine definit omului în societate. Rupt de tradiţie, ordine şi cutumă, omul nu face altceva decât să se autocondamne la dominaţia plăcerilor vulgare, la anumite forme de indiferenţă şi „barbarie“ culturală, reflectată de universul mediatic şi simbolizată de Disneyland. Dincolo de a fi emancipator, individualismul modern poate conduce omul spre „animalizare“, spre o anume îndobitocire a sa, întrucât îl lasă pradă doar nevoilor sale pur biologice şi ciclului devorant al consumului. În acest context, nici vorbă de o cultură superioară, întrucât toate ofertele culturale sunt puse pe acelaşi plan.

Asupra Bisericii, individualismul modern va avea consecinţe dintre cele mai nefaste. Individualizarea pronunţată a credinţelor ce caracterizează societatea modernă, din oferta de credinţe religioase ce i se propun, îl determină pe fiecare să aleagă în funcţie de ceea ce doreşte. Fiecare îşi însuşeşte sau abandonează ceea ce i se pare a fi util sau inutil.