Oravitzan sau slavosloviile neînseratei lumini

Cea mai deplină sărbătoare a văzului înaripat-filocalic, de care se poate împărtăşi, în această cumpănă de primăvară-vară, publicul bucureştean iubitor de frumos, este dubla expoziţie a pictorului timişorean Silviu Oravitzan, deschisă la Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia.

Reşedinţe de o nobleţe unică în spaţiul simezelor bucureştene şi naţionale, adevărate mărci identitare de promovare a elitei artistice româneşti, cele două centre expoziţionale se dovedesc receptacolele ideale de valorizare a monumentalei opere a lui Silviu Oravitzan.

Artist de viţă aleasă, din aceeaşi genealogie de spirit cu Brâncuşi (cum bine observa marele regizor documentarist Paul Barbăneagră), Silviu Oravitzan porneşte de la cele două matrici - etnic-arhaică şi bizantină - pe care le filtrează prin experienţa expresionismului abstract, spre a surprinde simbolul coborât în materie, a-l ridica la puterea văzului inspirat şi a-l smulge, apoi, din contingentul istoric şi etnic, reîntrupându-l în carnea materiei înduhovnicite, spre a-l restitui universalului.

Trans-etnic, trans-istoric, trans-cultural, ritualic, dar nu ritualizant, incantatoriu şi lucid totdeodată, mistic prin excelenţă, unii ar spune „trans-religios“, Silviu Oravitzan îşi concentrează universul simbolic în jurul Crucii - crucii ca supra-semn al Logosului Întrupat, dar şi ca loc „geometric“ prin excelenţă centripet, operând în geo-grafiile terestre şi sacre, care adună laolaltă tot ce se află sub soare. Crucea, ca supra-semn, ca ancoră care remagnetizează universul, restaurând tot - creatură, idee, semn, memorie şi cuvânt, centrifugate de amestecarea limbilor şi sărăcirea progresivă a duhurilor, pentru a le reaşeza sub cupola Verbului Divin. Crucea, ca semn al jertfei divine şi supra-semn prin excelenţă ecumenic, asemenea frumuseţii care adună.

Operând cu simboluri meta-religioase axiale, aflate la baza tuturor religiilor, Silviu Oravitzan nu se pierde în labirintul acestora, nu cade pradă sincretismului „pădurii de simboluri“, ca atâţia confraţi de breaslă, prinşi de moda optzecistă a „semioticii ilustrate“, întrucât maestrul timişorean ştie să îşi discearnă drumul: „Crucea este... Calea, Călăuza, Poteca, Ordinea, ieşirea din labirint“, repetă acesta în paginile albumelor sale şi în comentariul lămuritor - întotdeauna poetic-sapienţial - al câtorva cicluri de lucrări. Pentru că Oravitzan nu se joacă cu simbolurile, nu le resemantizează posmodernist-egalizator, nu le „regândeşte“ frivol-academic, ci se lasă mai întâi „gândit“ şi modelat de ele, pentru a le asuma, în toată densitatea lor străvezie şi transfiguratoare, convergentă spre Necuvânt.

Cum însuşi mărturiseşte, Oravitzan este un artist al tăcerii, al apofaticului. „Pentru mine nu sunt importante decât lucrurile care nu se pot picta“, rosteşte maestrul cu simplitatea dezarmantă a artistului-sacerdot, care se apropie de meşteşugul său nu din perspectiva dezinvolturii spectaculare, ci din aceea mai înaltă, a contemplaţiei de dincolo de lucruri, a contemplaţiei luminate, taboric-transfigurator, de Cuvântul devenit Lumină. Sfânta Lumină, trăită şi înţeleasă palamit, ca dialog subtil dintre „luminile dintâi şi luminile secundare“, ca dialog tămăduitor dintre Lumină şi lume, este subiectul profund al operei sale.

Un sacerdot al Luminii - acesta este maestrul Oravitzan, în sensul cel mai profund pe care îl poate asuma orizontul modern şi postmodern al artei, care chiar prin aceasta o face să-şi transgreseze orizontul. Al artei reîntoarse spre Izvor şi redevenite mystagogie.