Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Ouăle de struț din naosul bisericilor - o învățătură duhovnicească străveche

Ouăle de struț din naosul bisericilor - o învățătură duhovnicească străveche

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Repere și idei
Un articol de: Dr. Habil. Ioana Feodorov - 17 Aug, 2021

Citește și:

Ouăle de struț din naosul bisericilor - o învățătură duhovnicească străveche (III)

Ouăle de struț din naosul bisericilor - o învățătură duhovnicească străveche (II)

Printre obiectele pe care credincioșii le văd în bisericile din România și din alte țări ortodoxe, oul de struț este, cu siguranță, cel mai neobișnuit. Întrebând care este rostul atârnării lui de candelabrul din naos, ei primesc cel mai adesea răspunsuri pragmatice legate de capacitatea acestuia de a alunga insectele sau de a împiedica rozătoarele să ajungă la uleiul din candele. Oul de struț are însă o semnificație străveche legată de trezvia minții și de grija cu care creștinii trebuie să se îndrepte către Dumnezeu când se roagă în biserică. Putem vedea ouă de struț frumos împodobite la București, în biserica Mănăstirii Radu Vodă și la Schitul Darvari, la Iași, în biserica Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi”, la Mănăstirea Putna, la Hurezi, Bistrița, Surpatele, la Biserica „Sfântul Ștefan” din Râmnicu Vâlcea și în atâtea alte locuri de pe tot cuprinsul țării. Oul atârnat de candelabrul din naos al bisericii mari de la Mănăstirea Sinaia a fost dăruit de regele Carol I în 1903, la resfințirea lăcaşului de cult.

Simbolismul oului de struț s-a născut din comportamentul acestei păsări neobișnuite în colonia pe care și-o creează și din modul ei de a-și asigura perpetuarea speciei. Într-o scurtă notă dedicată subiectului în 1993 („Revue des études sud-est européennes”, XXXI, nr. 3-4, pp. 301-303), Virgil Cândea nota că „vigilența păsării încurajează în mod admirabil concentrarea asupra rugăciunii”. Plecând de la o sursă arabă creștină, autorul afirma că lipsa de atenție a struțului față de cuib duce la stricarea ouălor, care devin neviabile, și că ouăle astfel pierdute sunt atârnate în biserică pentru a aminti rugătorilor să fie neadormiți în ruga lor. De aici legătura pe care Virgil Cândea a stabilit-o cu cele două „atitudini care joacă un rol primordial în strategia spirituală a celor care caută desăvârșirea”, și anume trezvia minții, sau vigilența (nepsis), și atenția (prosoke). Să ne amintim că părintele Arsenie Papacioc a lăsat, între altele, această învățătură: „Trezvia este lucrarea cea mai mare, pentru că veșnicia atârnă de o clipă”.

Oul de struț a avut din vechime valoare simbolică, din Asia Occidentală până în Africa de Vest, fiindu-i atribuite puteri magice și ritualice legate de viață, creație și protecție. Struțul sălbatic este o pasăre foarte mare (ajunge până la 120 kg) care trăiește în deșert și pe câmpiile aride din Africa, îndeosebi în regiunea din sudul Alexandriei. În această regiune au apărut, în secolul al IV-lea, primele comunități de anahoreți întemeiate de Pavel din Tebaida, Antonie cel Mare și Pahomie. Studiată științific din secolul al XVIII-lea, familia struționidelor a primit denumirea științifică de Struthio camelus în lucrarea Systema naturae a lui Linnaeus (1707-1778), stru­thio pentru „struț” și camelus, „cămilă”, în legătură cu habitatul său arid. A existat și o specie arabă, Struthio camelus syriacus, astăzi dispărută, care a trăit în Peninsula Sinai, în Siria de azi și în Peninsula Arabă. Struthio camelus camelus este numele celei mai mari specii de struț, care produce cel mai mare ou de pasăre din lume: c. 18 cm lungime, 15 cm lățime, 1.900 g, echivalentul a 25 de ouă de găină. Femela depune în cuib până la 60 de ouă, le clocește în timpul zilei, iar masculul în timpul nopții, păzind pe rând cuibul până la eclozare, fără a-l părăsi nici o clipă, circa 40 de zile. Acest comportament i-a impresionat pe trăitorii deșertului și a devenit un model de grijă și străduință pentru a obține ceea ce este socotit esențial. Primii monahi din Pustia Sketis au luat de aici o învățătură transmisă până astăzi cu privire la concentrarea și părăsirea gândurilor lumești în timpul rugăciunii.

Cele mai vechi mențiuni ale parabolei struțului se găsesc în Vechiul Testament: în Leviticul (11, 16), Deuteronomul (14, 15), în Cartea lui Iov (30, 29; 39, 13; 39, 16), Isaia (13, 21; 34, 13; 43, 20) și Ieremia (50, 39), în Plângerile lui Ieremia (4, 3) și în Miheia (1, 8). Dacă în unele pasaje biblice apar doar referiri la struț ca una dintre „fiarele pustiului” (alături de șacal), altele dau detalii despre comportamentul lui în cuib. În Cartea lui Iov (39, 14-16) se spune: „Când își lasă ouăle pe pământ și le lasă să se clocească în nisipul fierbinte,/ El uită că oarecine poate să le calce cu piciorul și că vreo fiară sălbatică poate să le strivească./ Struţul e hain cu puii săi, ca şi cum n-ar fi ai lui, şi nu-i pasă deloc de truda sa deșartă”. Aceeași informație despre faptul că struțul și-ar abandona cuibul apare și în Plângerile lui Ieremia (4, 3): „Chiar și șacalii dau sânul lor, ca puii lor să sugă, dar fiica poporului meu ajuns-a crudă, ca struții în pustie”. Aristotel a inclus struțul libian în partea a IV-a a scrierii sale Despre părțile animalelor, afirmând că „are copite, ca și patrupedele”. Pliniu cel Bătrân (d. 79 d.Hr.) adaugă la acestea, în Istoria naturii (X, 1), că struțul poate mânca orice. Lipsa de înțelegere a primilor autori de tratate științifice a dus la ideea că el poate mânca fier și chiar tăciuni aprinși, că femela struțului clocește ouăle fixându-le doar cu ochii timp îndelungat și că astfel ies din ele puii, în chip misterios.

Cele mai multe ouă găsite în situri arheologice străvechi provin din Libia și Nubia. Astfel de ouă apar în arta figurativă din cavernele preistorice nord-africane, pe ceramică pictată și pe pietre, în pictura murală a mormântului lui Tutankhamon, în mozaicul cu scena vânătorii mari din Villa Romana del Casale, la 3 km de orașul Piazza Armerina din Sicilia (sec. al IV-lea). Ca recipient pentru lichide, oul de struț a fost folosit încă de acum 5.000 de ani în Egiptul Antic, Mesopotamia și Creta. Au fost găsite ouă de struț îmbrăcate în argint și aur în tezaure etrusce, cupe din ouă de struț datând din epoca de bronz și epoca fierului în săpături arheologice din sud-estul Europei.

Citeşte mai multe despre:   arta sacra  -   oul de struţ