Ouăle de struț din naosul bisericilor - o învățătură duhovnicească străveche (II)

Citeşte şi:

Ouăle de struț din naosul bisericilor - o învățătură duhovnicească străveche (III)

Ouăle de struț din naosul bisericilor - o învățătură duhovnicească străveche (I)

În Epoca Luminilor, oul de struț era cizelat frumos în cupă de ospăț. Argintăria Colegiului Exeter din Oxford cuprinde o astfel de cupă, datată 1610. În secolul al XIX-lea a apărut o modă a decorării interioarelor cu ouă de struț, ca efect al mișcării orientaliste în artele vizuale și ca rezultat al ușurinței sporite de a călători. Potrivit unei mărturii publicate la mijlocul secolului XX, în satele din Liban, unde este răspândit meșteșugul creșterii viermilor de mătase, ca să protejeze peste iarnă de umezeală și dăunători, până la sezonul viitor, ouăle viermilor de îngheț, țăranii le duceau preotului paroh, care le păstra în ouăle de struț atârnate în biserică.

Struțul apare în versiunile cele mai vechi ale Fiziologului grec, scriere anonimă compusă la sfârșitul secolului al II-lea - începutul secolului al III-lea în mediul creștin din Alexandria (Egipt), care s-a aflat printre scrierile traduse cel mai mult atât în Orient (în coptă, ge’ez, siriacă, arabă, armeană și georgiană), cât și în Occident, în limbi latine și slave. Cum se știe, numele scrierii înseamnă „Naturalistul” și se referă la autorul anonim al acestui scurt tratat de științele naturii, privitor la circa 40 de animale. Așa cum a remarcat regretata cercetătoare a scrierilor vechi Cătălina Velculescu, „Physiologus păstrează un sistem simbolic elaborat în gândirea rafinată a cărturarilor”.

Mențiunile despre struț apar în scrieri apusene începând cu epoca Cruciadelor, când ouăle lui se aflau printre mărfurile aduse frecvent din răsăritul Mediteranei și au stârnit curiozitatea aristocrației occidentale. Călătoria legendei struțului către Europa s-a datorat versiunilor latine ale Fiziologului grec, din care s-au născut Bestiarele compuse în Occident începând cu secolul al IV-lea, în limbi romanice și germanice. Bestiarele au adăugat la informația din Fiziolog cunoștințe extrase din operele sfinților părinți și ale scriitorilor latini precum Pliniu cel Bătrân (23-79) și Isidor de Sevilla (c. 560-636). Felul cum au înțeles artiștii și creatorii occidentali semnificația oului de struț este variat: feciorie, creație, moarte și reînviere, viață veșnică, dar și, neîndoielnic, statut social, prin raritatea lui. Pentru creștinii apuseni, struțul a devenit și o alegorie a sinagogii, pentru că, așa cum el își abandonează ouăle în nisip, poporul în care s-a născut Iisus L-a abandonat și L-a dat morții. Plecând de la informația că femela struțului nu își clocește ouăle, ci le îngroapă în nisipul fierbinte, unde oul este clocit fără altă intervenție - un fenomen miraculos prin care puiul iese din ou -, oul de struț apare în reprezentări picturale ale Sfintei Fecioare din secolele XV-XVI și în capelele închinate Sfintei Margareta, protectoarea femeilor însărcinate. O metaforă a Învierii a fost, de asemenea, creată plecând de la credința că ouăle de struț sunt clocite de căldura soarelui: în arta occidentală, oul de struț a devenit simbolul nașterii lui Iisus, al morții și învierii Lui, fiind inclus ca element decorativ în numeroase morminte, mausolee și picturi. O explicație care pleacă de la scrieri bizantine a fost propusă de pr. Constantin Marinescu într-un articol din 1959, Échos byzantins dans l’oeuvre de Piero della Francesca: el a remarcat că în Imnul Acatist compus de Iosif Studitul (d. 832) Sfânta Fecioară este comparată cu o scoică, care a purtat „perla dumnezeiască”, adică pe Pruncul Iisus. Pentru asemuirea lui Iisus Hristos cu o perlă, autorul mai aducea argumente dintr-un text al Sfântului Efrem Sirul și din iconografia creștină, menționând și o reprezentare pe o frescă din Biserica „Sfinții Petru și Pavel” din Târnovo. Nici una dintre explicațiile propuse de istoricii de artă occidentali pentru prezența numeroasă a ouălor de struț în catedrale ca obiecte de decor ori în picturi și fresce nu pune în lumină particularitatea oului de struț ca obiect simbolic legat de parcursul spiritual al oricărui creștin. Numai în bisericile ortodoxe acest obiect exotic își dezvăluie semnificația duhovnicească cea mai înaltă, legată de rugăciunea neîncetată.

Tradus în slavonă și apoi în românește, textul Fiziologului grecesc a circulat în Țările Române în numeroase manuscrise. Adaptarea populară în neogreacă, realizată de Damaschin Studitul, Arhiepiscopul Naupactei și Artei, în 1566-1570, a fost tradusă în românește abia de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cele mai vechi fragmente traduse din slavonă se păstrează în Floarea darurilor, în copia alcătuită către 1695 de Costea Dascălul de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului. Pilde despre animale extrase din Fiziolog au fost incluse în codicele cu titlul Cuvânt de smerită înțelepciune, alcătuit pe la 1700 de ieromonahul Serafim de la Bistrița de Olt, căruia Cătălina Velculescu i-a dedicat un capitol în lucrarea sa Cărți populare și cultură românească (București, 1984). Fragmentul pe care îl redau se găsește în ediția Fiziologului întocmită de Cătălina Velculescu, la pp. 189-190.

„Cuvânt pentru stratocamil. Stratocamilul iaste o pasăre mare. Și deaca naște oaole le bagă în apă și șade acolea, lângă apă, căutând cu ochii la oaole sale, că, cum îș va întoarce ochii într-altă parte, îndată să stârpesc oaole. Și când va să doarmă, numai cu un ochiu doarme (iar cu altul, tot acolo privește). Că iaste o fiiară asemene șarpelui, ce să cheamă aspidă, carea iaste de lungă de 50 coți; și deaca vede că naște stratocamilul oaole, iar ea vine și să uită, ca au doară ș-ar întoarce stratocamilul ochii încătro­ova, ca să sufle aspida spre oao și să le stârpeas­că. Și tot acolo stă aspida 40 de zile, și nu să duce nicăiri pân[ă] scoate stratocamilul puii.

PILDĂ. Așa și diavolul: deaca vede vreun om purtând grijă pentru bunătăți, lasă altele toate și tot lângă el șade, ca să-i strice bun[ă]tățile lui. Pentru aceia, o, oame, să-ț fie mintea ta totdeauna la Dumnezeu și la partea sf[i]ntei biserici, ca să nu-ți poată strica vrăjmașul nimic.”

Oul struțului a fost încărcat de simbol în toate religiile abrahamice, în forme și din rațiuni diferite. Civilizația islamică l-a adoptat ca simbol al vieții după moarte, așa cum se vede și astăzi în numeroase morminte sultanale din Istanbul (precum acela al lui Soliman Magnificul, d. 1566).

Autorii creștini de expresie arabă au citit Fiziologul atât în traduceri copte și siriace, cât și în originalul grecesc. Majoritatea traducerilor răsăritene îl indică drept autor al scrierii pe Sfântul Grigorie din Nazianz, dar unele versiuni au fost atribuite Sfântului Vasile cel Mare și Sfântului Epifanie din Salamis. Prima traducere în limba arabă a Fiziologului apare în ms. Sinai arab. 481, datat 1091, care se păstrează la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de pe Muntele Sinai. Această lucrare se înscrie în mișcarea intensă de traducere a scrierilor Sfinților Părinți care a avut loc în mediul creștin arabofon începând de la mijlocul secolului al XI-lea. (va urma)