Păcatul şi filosofia politică

Filosofia ultimelor veacuri are tendinţa de a seculariza temele fundamentale. Păcatul nu face excepţie de la această regulă. Cauza acestui proces este secularizarea lui Dumnezeu, Care devine un concept şi încetează de a mai fi o realitate vie. Dumnezeu nu mai reprezintă o Persoană cu Care poţi dialoga, ci o limită superioară a posibilităţii de a cunoaşte sau de a experimenta. Păcatul presupune legătura cu o fiinţă vie şi ieşirea voluntară din această legătură prin gesturi care mâhnesc sau ofensează partenerul. Dacă fiinţa vie nu mai există şi se reduce la un concept , fie el şi de o complexitate uluitoare, atunci păcatul, ca atare, nu mai există. El este înlocuit de teamă, angoasă, spleen, nevroză, culpă metafizică, inadaptare şi toate celelalte maladii moderne ale spiritului descrise cu atâta entuziasm de filosofia ultimelor secole. Păcatul este redus la o serie de rudimente culturale care supravieţuiesc etapei magico-mitice a omenirii, dar care vor fi eradicate de ştiinţa voioasă şi de introspecţia profundă. Fizio-biologia şi psihologia sunt armele care vor elimina această fosilă vie a existenţei psihosomatice. Problematica păcatului se raţionalizează şi se materializează. Efectele sunt considerate cauze. Dacă Dumnezeu nu mai există, ci este un mit, un concept, o limită, atunci El nu poate fi mâhnit sau ofensat şi, ca atare, conştiinţa păcatului nu este decât o manifestare psihosomatică a unei tulburări a personalităţii, care are cauze fie biologice, fie psihologice. Pe scurt, păcatul fie nu mai există, fie devine pretext mitic al unor îndelungi lamentaţii estetizante în care se deplânge căderea omului din spaţiul sacru în cel profan. Păcatul nu mai e o realitate profundă a existenţei umane, ci doar un mit, o raportare culturală la un fenomen exclusiv uman, lipsit de orice transcendenţă reală.

Gândirea politică şi socială contemporană foloseşte inevitabil tocmai acest concept secularizat de păcat, pe care îl raportează la o serie de evenimente politice tragice, care creează un fel de vină colectivă prin care acţiuni nesăbuite au mâhnit sau ofensat umanitatea. Păcatul devine o culpă morală sau metafizică de care suferă o comunitate incapabilă să rezolve traumele trecutului. În acest mod, majoritatea este culpabilizată pentru drama minorităţii şi agresorul pentru drama victimei. Exemplele paradigmatice sunt date de cel de-al Doilea Război Mondial, în care urmaşii agresorilor au de ispăşit un triplu păcat al înaintaşilor, cel de a fi dorit, predicat şi înfăptuit o uriaşă crimă.

La un nivel mai trivial, guvernele păcătuiesc faţă de cetăţeni şi moştenirea trecutului este un fel de păcat strămoşesc căruia noile guverne trebuie să îi facă faţă. Dar păcatul ca stare, de îndepărtare de Dumnezeu, nu mai există ca reper al activităţii politice sau sociale. Poţi păcătui exclusiv faţă de oameni, pentru că, în viaţa socială şi politică, ei sunt singurul reper valabil. Astfel, păcatul devine obiectul unei permanente tranzacţii contractuale în care poţi fi „mântuit“ dacă repari relele trecutului prin măsuri sociale sau politice care dau satisfacţie celor ce au avut de suferit. Gesturile reparatorii, cum ar fi scuzele publice, se înscriu în această logică secularizată a folosirii păcatului în spaţiul public, logică prin care tot instrumentarul religios al pocăinţei şi al iertării este deturnat pentru a ieşi din starea de conflict în care se află grupurile sociale şi politice. Deşi păcatul ca atare nu mai există, schema păcat-pocăinţă-iertare este foarte uzitată. Ceea ce o face eficientă este existenţa ca balast cultural a raportării religioase. Fără componenta duhovnicească, însă, această raportare se va pierde şi, o dată cu ea, posibilitatea de a detensiona conflictele sociale şi politice pe temeiul raportării la Dumnezeu. Odată ce raportarea la Dumnezeu dispare, atunci şi „iertarea greşiţilor noştri“ nu mai are termenul de comparaţie necesar pentru a o face eficientă, ceea ce duce inevitabil la apariţia acelui „bellum omnia contra omnes“, în care conflictele se pot perpetua la infinit şi viaţa omului devine un iad din care nu mai există altă scăpare decât pacea prin teroare.

Păcatul faţă de Dumnezeu are mereu opusă mila lui Dumnezeu, care poate restaura legătura dintre om şi Dumnezeu pornind de la pocăinţa omului. Spaţiul politic secularizat pierde mila lui Dumnezeu, şi pierderea este ireparabilă, pentru că tocmai mila lui Dumnezeu face ca lumea să funcţioneze, nu numai pe plan religios, ci pe toate planurile.