Pădurile de cerneală

Cărțile sunt viața de după moarte a scriitorilor. Dar și a copacilor din care a fost obținută hârtia pe care sunt tipărite.

Puține, foarte puține cărți ajung să trăiască mult, cele mai multe dintre ele murind odată cu autorii lor. Doar că, în cazul cărților, nu se organizează funeralii. Pentru că ele nu sunt îngropate în cimitire, ci în uitare. Uitarea e și ea tot un fel de cimitir. Poate cel mai mare dintre toate.

Și e bine că se întâmplă astfel. Oricât ar părea de ciudat, o lume cu mii sau zeci de mii de Shakespeare, Cervantes, Dante, Tolstoi, Dostoievski, Kafka, Faulkner, Eminescu, Balzac sau Goethe ar fi în defavoarea fiecăruia dintre aceștia, așa cum ar fi în defavoarea Everestului existența pe planeta noastră a unor lanțuri muntoase cuprinzând mii și zeci de mii de vârfuri de aproape 9.000 de metri înălțime. Am avea fiecare câte un Everest acasă, după cum, tot așa, Dostoievski, Shakespeare sau Kafka ar fi concitadinul fiecăruia dintre noi, indiferent de orașul în care am trăi. 

Cum să-ți placă o astfel de lume? Să vorbești despre Eminescu ori despre Tolstoi ca despre un produs de serie?! O, Doamne! I se face până și gândului rușine de o atare blasfemie!

E bine că piscurile sunt rare, altminteri ne-am pierde destul de repede obișnuința de a le admira semeția.

Întorcându-ne la scriitori, la marii scriitori, ce le supra­viețu­iesc, prin cărțile lor, oamenilor care au fost, ei nu sunt, la scara istoriei, nici mulți, nici puțini, ci atâția cât îi trebuie unui crâng de cerneală să călătorească prin timp, mereu verde, contemporan cu fiecare generație ce vine din urmă. Îl putem găsi în orice bibliotecă respectabilă. Simți, imediat ce te apropii, un puternic miros de prospețime, întocmai cum simți când pătrunzi într-o pădure tânără.

Prospețimea vine de la cuvintele din paginile cărților și ea este, de fapt, secretul puterii pe care o au acestea de a înfrunta timpul și chiar de a convinge eternitatea să le devină aliat.

Fiecare dintre copacii crângului amintit are forța, pe baza principiului hologramei, să se constituie în crâng de sine stătător. De sine umblător, mai bine zis.

Doar ce deschizi cărțile lui Tolstoi și simți cum te învăluie liniștea albă a unui crâng de mesteceni. 

Numai ce atingi cu vârful inimii un sonet al lui Shakespeare, și auzi în apropiere vuietul unui codru de stejari seculari.

Treci pragul prozei lui Marin Preda, și o pădurice de salcâmi te va chema din depărtarea câmpului la ea.

Ți-e dor de Eminescu, îți rezemi tâmpla de trunchiul unui plop, și ai să auzi sufletul Poetului suind spre cer, frunză cu frunză.

Pădurile de cerneală nu îmbătrânesc niciodată. Pe colnicele lor de litere, e mereu primăvară!