Pagini de jurnal sau memorii din trecute vremuri

Când am primit în anul 2006 corespondenţa mitropolitului Antonie Plămădeală întreţinută cu familia preotului Petru Ciobanu din Slatina Fălticenilor intuiam, măcar în parte, bogăţia unei opere total necunoscute, răspândită în câteva sute de pagini. Am fost bucuros atunci şi uimit în acelaşi timp de acest dar oferit prin părintele Petru şi preoteasa Angela Ciobanu, pe care-i ştiam din tinereţe şi despre care nu aflasem decât lucruri comune, care nu-i interesau pe cei mulţi. După ce am lecturat scrisorile şi ilustratele trimise de ieromonahul, episcopul şi mitropolitul Antonie Plămădeală către cei doi destinatari, mi s-a deschis un alt orizont şi am avut o altfel de percepţie asupra acestei prietenii care reprezintă un model rar în istoria Bisericii Ortodoxe Române, cel puţin din veacul al XX-lea.

Căutând în aceşti ani să descopăr tainele corespondenţei, am aflat adevăruri frumoase şi dureroase în acelaşi timp, revelate sau ascunse în cuvintele meşteşugite ale semnatarului, transmise familiei părintelui Ciobanu, dar şi potenţialilor cititori, deşi exista încă din anii â50 teama că misivele s-ar putea pierde într-o zi, fără ca cineva să le preţuiască cum se cuvine.

La prima vedere, scrisorile răsfirate într-o jumătate de veac pot fi împărţite în trei perioade.

Prima este aceea din anii încercărilor, când monahul Antonie Plămădeală a fost obligat să părăsească mănăstirea, să lucreze ca simplu muncitor în Bucureşti, uitat, neajutorat, nedreptăţit, răvăşit, ajuns aproape pe marginea prăpastiei.

Următoarea perioadă a corespondenţei este aceea din vremea studiilor în Marea Britanie, iar cea din urmă după revenirea în ţară (1970) şi slujirea arhierească la Bucureşti, Buzău şi Sibiu.

Multe din scrisori constituie, de fapt, pagini de jurnal şi altfel de Memorii pe care nimeni până acum nu le-a citit, cu excepţia destinatarilor şi a celui căruia i-a fost încredinţată corespondenţa.

La prima vedere, epistolele sunt mărturisiri şi ceva mai mult decât atât: meditaţii, teologhisiri, filosofări, căutări, dezamăgiri, frământări.

Dintre ele, m-am oprit asupra uneia care aminteşte de vizita ieromonahului Antonie Plămădeală la Muntele Athos. Această scrisoare este interesantă pentru introducerea în atmosfera vremii şi pentru particularităţi necunoscute din istoria acelor ani la Schitul românesc Prodromu, aflat în ruină, puţin timp după vizita patriarhului Justinian în 1963.

Să-l urmărim, dar, pe ieromonahul pelerin Antonie Plămădeală (scrisoarea trimisă de la Oxford, în 17 noiembrie 1969, aniversarea zilei de naştere a viitorului ierarh): "...Am ajuns dimineaţa la Tesalonic, singur, într-un oraş în care cei care ştiau englezeşte şi franţuzeşte nu se sculaseră încă. Cu greceasca mea biblică, m-am descurcat totuşi. Se uitau curioşi la mine. Vorbeam limba lui Platon şi Socrate, pe care ei o uitaseră. Am descoperit autogara de unde trebuia să iau maşina spre Uranopolis. Totul mi-a mers în plin; maşina tocmai se pregătea să plece. Am dat 60 de drahme şi m-am urcat. Dintr-odată m-am simţit balcanic. Gălăgie, ceartă, murdărie. Anglia curată şi sobră rămăsese de mult în urmă! Şi maşina era o rablă cum am găsit eu una acum douăzeci de ani la Fălticeni, când am făcut primul drum la Slatina, venind de la Crasna Olteniei în căutare de adăpost. Cinci ore am mers până la Uranopolis, prin soare şi praf. O vreme, şoseaua a fost asaltată, dar apoi am intrat pe un drum de ţară. Sărăcie, dealuri goale. Mai spre Sfântul Munte, au început să se mai acopere de vegetaţie. Încă din maşină am cunoscut pe primii atoniţi. Ortodocşi cu priviri blânde, smerite, cu plete lungi şi prăfuite. După o oră de aşteptare la Uranopolis, am luat vaporul spre Karia, capitala Sf. Munte. Ore de mers, în soare, pe un vaporaş mic, pe care erau adunate toate limbile pământului. Până şi Peru, şi din Chile, şi din Mexic, ca să nu mai vorbesc de Europa. Portul principal al Sf. Munte e Dafni. Acolo, Vama, controlul paşapoartelor, şi urcarea într-un camion spre a ajunge la Karia, în capitală, acolo unde sunt reprezentanţii tuturor mănăstirilor şi unde e ceea ce s-ar putea numi Guvernul Spiritual al Athosului. În drum trecem pe lângă Xeropotamul. Îl văd din mers. Am fost avertizat de altfel că nu voi putea vedea totul în zece zile, mai ales că vroiam să ajung neapărat la Prodromul.

La Kareia am căpătat repede diamomitirionul, adică permisul de a vizita Athosul. Aveam de altfel o scrisoare de la Patriarhul Ecumenic şi o adresă de la Ministerul de Externe al Greciei. M-au primit bine Protoşii Athosului, cu cafele şi mizilicuri. Am văzut picturile lui Panselinos, apoi am coborât la Iviron, apoi am luat vaporul spre Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde am ajuns seara. Asta bine înţeles după câteva zile de la sosire, căci între timp am fost la Cutlumuş, la chiliile româneşti ale Părintelui Metodie Popescu şi ale părintelui Ioachim Sîrbu, amândouă împrejurul Kariei. De la Marea Lavră am plecat pe jos, cu măgăruşii, spre Prodromul. Mânăstirea noastră e cea mai departe din toate mânăstirile Athosului. M-au primit foarte bine. Dar sunt toţi bătrâni. Cel mai tânăr are 60 de ani. Am văzut figuri interesante de monahi, şi pline de evlavie. Am mai văzut şi mai aşa, dar cred că în Munte mai sunt încă Sfinţi. De remarcat: nici un basarabean nu stă la mânăstirile ruşilor. E normal, desigur, pentru că toţi sunt români. Dar vreau să remarc acest lucru, pentru că acolo, la Athos, România continuă să fie întregită. Lucrul m-a bucurat mult. Şi sunt mulţi basarabeni. De altfel, majoritatea sunt moldoveni. Iată câteva nume: Veniamin Popa, Stareţ al Prodromului, Ioanichie Bujor, arhondarul, de la Hermeziu-Iaşi, Ieronim Constantinescu, de la Turchiş-Braşov, Kiril Pricop, de la Bârlad, econom, Ghermano Rugina de la Bârlad, Nifon Boaru de la Vaslui, grădinarul, Acachie Toma de la Orhei - bucătar, Vlasie Stratilat, de la Orhei - Ecleziarh, Gheronte Baciu de la Baia, Policarp Comănescu de la Galaţi, Elefterie Fagu de la Vaslui - portar, Clement Popa, de la Vaslui, cam în post de poştar, între Lavra şi Prodromul. Mai ales acolo şi Arsenie Cotea, dar stă ascuns. Nu l-am putut vedea. E şeful grupei stiliştilor tari şi a celor care nu vor relaţii cu ţara. În general toţi oamenii sunt din ţară, ca să se mai întinerească mânăstirea. Sunt binevoitori şi vorbesc cu respect despre Părintele Patriarh. Dar sunt slabi, bolnavi şi bătrâni. Gheorghe Baciu de la Baia era singurul în stare să mai facă ceva, să umble cu cei doi măgari ca să facă aprovizionare, dar a căzut într-o cisternă de apă şi şi-a rupt un picior. Acum umblă în cârje. Aşa, în cârje, e brutarul mânăstirii. Policarp Comănescu e acum bolnav tare şi foarte bătrân. În viaţa lui a fost călugăr la Mănăstirea de la Iordan, plecat tot de la Athos, în timpul războiului. Athosul era sub nemţi şi el a pretextat că merge la Tasos, o insulă unde mânăstirea avea o proprietate, şi a plecat acolo cu barca. Dar s-a îndreptat spre Ierusalim. Mai erau doi cu el. Au mers pe mare 86 de zile. A fost una din minunile vremii. Acum s-a întors să moară la Prodromul.

Mănăstirea e spre ruinare. Cred că nu s-a măturat în ea de vreo douăzeci de ani. Am dormit în camera oficială, aşa zisă, adică acolo unde vin şi dorm arhiereii. Ei bine, era să mă pierdeţi, fiindcă era să fiu mâncat de lilieci! M-am luptat cu ei ca un erou, împreună cu Părintele Gherontie pe care l-am chemat în ajutor. Biblioteca plină cu cărţi româneşti e începută de şoareci şi desigur va fi terminată. Dealtfel, sunt singurii cititori. Am văzut manuscrise isihaste interesante şi nişte manuscrise ale unui atonit, de mare frumuseţe, deşi sunt în româna nouă. Ele vor fi, desigur, de mare valoare în viitor. Sunt pagini din Sfinţii Părinţi amestecate cu istorie şi cu tot ce a mai crezut de folos părintele Gherontie să se ştie. Biserica e mereu goală. Toţi fac rugăciunile la chilie. La Biserică face toate slujbele, inclusiv utrenia la miezul nopţii, singur, singur, Părintele Vlasie. El toacă, el trage clopotele, el slujeşte, el cântă, el aude. Şi Dumnezeu.

Drumul de la Mănăstire până la portul mânăstirii, la coborâre mai e cum mai e, dar la urcuş îţi scoate sufletul. Am făcut urcuşul de câteva ori. Am trezit multe pietre care dormeau de veacuri!

Prodromul are urme de viaţă organizată. Ce păcat că se pierde! Pe vremuri erau acolo 120 de călugări. Acum casele sunt goale şi se risipesc. Plouă în ele, cad tavanele, putrezeşte duşumeaua, putrezesc şi oamenii aşa, de vii…

M-am lungit prea mult, şi n-am ajuns încă la capătul drumului. Să trec repede prin Athos. Am mai văzut multe alte mânăstiri. Am înconjurat muntele cu vaporul, pe furtună, de era să pătimim şi un naufragiu. Nucă pe valuri, asta eram. Mai ales în capul muntelui. Am dormit o noapte la Dionisiu, unde am găsit un aromân care vorbea bine româneşte. Mi-au arătat capul Sf. Nifon şi mormântul lui.

Am plecat tot cu vaporul la Uranopolis şi iarăşi cu rabla de maşină până la Tesalonic. A mers cu mine şi stareţul Prodromului şi Părintele Ioachim, un alt român care are chilia lângă Ivir, jos. Chilie înseamnă casa şi biserica. Uneori casa are zece şi mai multe camere. Dar acum sunt goale. În toate este doar câte un bătrân îngrijorat că nu va avea cui să-i lase casa moştenire şi o vor lua Grecii. Am mai cunoscut un părinte grozav, un fel de capsocalivit, care umblă din loc în loc, n-are casa lui părintele Enoh. Am dormit şi la părintele Metodie, lângă Karia. Are o biserică şi vrea zece camere goale. Hărţi vechi mâncate de molii, portrete de regi de mult trecuţi pe lumea cealaltă, perdele complet arse de vreme şi de lumină, praf, şoareci. Am scăpat cu nasul nemâncat, dar nici de dormit nu pot spune că am dormit. Dar Părintele Metodie m-a primit cu multă dragoste.

Văd că m-am întors iar la Athos! Cred că mi-ar trebui multe pagini ca să isprăvesc, şi n-am timp. Sunt mereu în criză de timp. Trebuie să lucrez conferinţe, teza, să scriu scrisori lungi ca asta! Am o vastă corespondenţă cu toată lumea. Îţi faci relaţii peste tot, dar după aceea trebuie să le întreţii. Şi e bine să le întreţii, pentru viitor!..."