Paştile de acasă

Numele meu este ­Sonia Dumitrescu. Am 73 de ani şi locuiesc la Paris. Am făcut balet de la vârsta  de 4 ani, iar mama ne cosea hăinuțele. La 9 ani am plecat să studiez la București. Știam încă din copilărie că Dumnezeu ne ajută. Acum am propria școală de balet. Mă rog zilnic: „Doamne, Tu ai făcut să am studioul, tu ai făcut grădinuța, plantele...” Activitatea pe care o desfășor lucrează cu frumosul, dar mai frumos sau mai mare decât binele dumnezeiesc cine să ne dea?

Pe 14 octombrie 1974, de ziua onomastică a mamei mele, am venit în Franța. Aveam o carte de rugăciuni dăruită de o colegă din România al cărei tată era eminentul profesor de teologie Liviu Stan. Ea a fugit în Germania. Unchiul ei, care era călugăr în România, îi trimitea în fiecare zi o rugăciune sau sfat de mântuire. Ea mi-a dat o cărticică de rugăciuni pe care o primise și eu mă rog în fiecare zi din această carte.

Primul lucru pe care l-am constatat în Franța a fost legat de Biserică. Chiar dacă și aici avem slujbe ortodoxe, trăirea în bisericile de aici mi se pare diferită. Diferența esențială este că la noi, în țara noastră, credința nu a fost transmisă prin catehism. Nu este vorba de un demers de convingere verbală ori doctrinară, la noi credinţa s-a răspândit prin trăire. Omul trăiește sfințenia, iar mersul la biserică este într-un fel ca mersul la spectacol: un eveniment ieșit din comun. Acest fapt in­fluen­țează trăirea omului, diferită față de raportarea pe care o are față de celelalte evenimente. În Franţa este însă invers - un eveniment ca oricare altul. O dife­rență enormă de trăire, în convingere, judecată, înțelegere și aderare. La noi ești deja în atmosfera respectivă, nici nu concepi să nu fii clădit cu credință. Termenul de credință se referă direct la Dumnezeu. Nu există alte interpretări posibile. Eu nu iubesc credința, nu mă raportez în vreun fel la ea, nu cuget la credință, eu o trăiesc în deplinătatea ei. Noțiunea devine trăire, așa cum Hristos Cuvântul lui Dumnezeu a devenit trup. Credința nu e discuție filosofică sau etnologică. Credința înseamnă intrarea pe calea către îndumnezeirea omului. Termenul poate fi folosit de poeți sau de oameni simpli, dar crezul este trăirea omului, a oricărui om. De aceea, Simbolul de credință - Crezul începe cu verbul „cred”, care înseamnă aderare totală. Și încununarea credinței e învierea.

Aici, de Paști, omul se bucură ca și cum ar avea o bucurie personală, iar dacă are o tristețe nu se poate bucura, pentru că duce cu el și integrează acest eveniment în starea lui. În țară evenimentul schimbă starea de trăire a omului. Evenimentul pascal are această putere prin acțiuni multiple care te duc către centrul omului pe parcursul celor 40 de zile de postire. În aceste zile ne schimbă mult pregătirea. Ea se reflectă în relațiile umane. În România tot omul știe că în perioada postului trebuie să meargă la biserică. Trăirea acestei perioade te face să fii îndreptat firesc către eveniment. În Franţa însă, trebuie să intervină o forță exterioară ca să faci un pas, să mergi către eveniment. Trebuie să fii convins că nu o să îți fie greu să mergi, nu vei fi obosit la serviciu. Confortul personal, trăirea personală, materială își pun amprenta și îţi definesc acțiunile.

La noi, faptul că acest eveniment se apropie ne dă un alt elan și procedăm cu toții altfel, se schimbă raportarea noastră la evenimentele zilnice, acestea sunt cu totul transformate, determinate de pregătirea și drumul către Paști, de cele 40 de zile la capătul cărora vom învia și noi. Este în mod fizic şi concret o ușurare a trupului, o spălare a gândurilor, o înlăturare a preocupărilor personale, o lucrare a omului care face ca el să intre într-o dinamică ce nu mai reprezintă gândul și activitatea personală.

În România există o unitate între oameni care poartă evenimentul spre o altă dimensiune. Aici există o separare care face să nu poți trăi deplinătatea sacrului, a evenimentului culminant care este Învierea Domnului și a omului. În copilăria petrecută în România, la acest eveniment participarea era ieșită din comun. Se curățau casele, se făcea ordine, se pregăteau bucatele. Participarea și pregătirea făceau ca evenimentul să poată fi trăit în mod deosebit. Orice om făcea un ou și știa ce înseamnă oul roșu, aici nu întotdeauna poate și nici nu știe. Separarea poate fi remediată cu ajutorul preotului. Odată, un preot destul de înaintat în vârstă a făcut o slujbă în Sâmbăta de Paști, a aşezat o floare la icoana Maicii Domnului și apoi le-a dat flori tuturor femeilor, făcând din aceasta un act comun, o unitate în parohie.

În copilărie, nu exista să nu ai în casă suficiente ouă ca să dai fiecărui om care trecea și lumânarea de Paști era deosebită. Luam „paşti” și nimeni nu mânca pentru că știam că se dau „paștile”. Astfel trăiam unicitatea evenimentului. Sacrul acestui eveniment este transmis în funcţie de măsura omului, nu a evenimentului. Învierea înseamnă intrarea omului într-o altă sferă de înțelegere, simțire și chemare. Fiind un eveniment excepțional, acesta cere o pregătire la toate nivelurile ființei: mentală-interioară și exterioară. Pentru noi, roșul - sângele - are o semnificație deosebită, de aceea se vopsesc ouăle în roșu, nu ouă de ciocolată care nu au nici o conotație. Aici oul a rămas ca simbol al lumii.

Totodată, postul a ajuns să însemne a nu mai mânca ciocolată, a nu bea vin, a devenit un act exterior al omului. Nu mai integrăm această dimensiune în interiorul persoanei. Fiecare celulă trebuie să simtă pregătirea. Altfel, sufletul și trupul sunt separate. Trebuie să fii într-o ambianță de purificare, de spălare și reînnoire a casei și persoanei, să te înnoiești pe tine, dar și la nivel de haine, lucruri. Aşa făceam când eram copii. Trebuie să faci un act și la nivelul exterior, altfel nu se poate integra un astfel de eveniment. Mintea, cuvântul, acțiunea nu sunt suficiente. Timpul petrecut în lăcaşul sfânt contribuie la intensitatea și profunzimea trăirii în plan interior, unde dincolo de oboseală putem spune că atingem transcendența.

(Sonia Dumitrescu este directoarea unei şcoli de balet din Paris)