Paștile. Lumea noastră dintâi

Cam cu o lună înainte de Paști, în sat începea vânzoleala. Peticele de zăpadă, fugărite de soarele tot mai îndrăzneț, se tolăneau, zdren­țui­te, la adăpostul câte unui dâmboc. Aburi ușori, ca niște nourași, se ridicau din gura uriașă a pământului, zvântându-l. Alteori, un vânticel pornit din senin zbicea și mai abitir câmpurile îmbibate de mustul ultimei zăpezi.

Pe ulițe, prin ogrăzi, gospodarii puneau oleacă de rânduială. Vârtejul iernii venea, de fiecare dată, fără să anunțe, dând otrocol printre case, acoperind cu dulama albă tot ce întâlnea în cale. Acum, parcă treziți din­tr-un somn greu, venea timpul să termine ce rămăsese nefăcut în toamnă. Dezbrăcați de haine, negri ca ciorile ce croncăneau neîntrerupt deasupra, pomii își dezmorțeau crengile, spre a-și pune seva în mișcare.
În scurtă vreme, iarba prindea a împunge pământul, acoperind coclaurile cu vârfuri verzi, ascu­țite, ca un arici burzuluit. De-a­cum știam că nu mai e mult și apar ghioceii. Duminica, pâl­curi-pâlcuri, plecam la cules flori, în codrii de la marginea satului. Pentru ghiocei, din ce în ce mai rari, trebuia să ne ducem tare departe, într-o pădure de peste șoseaua asfaltată ce lega Darabanii de Dorohoi. Locului îi spuneam „La moș Mălina”, căci acolo, în pus­tietatea codrului, într-o casă de lemn tare veche, locuia chiar moș Mălina, ultimul trăitor dintr-un cot al Conceștilor dispărut la colectivizare, fiindcă se afla la vreo șapte kilometri dis­tanță de sat.
Când brebeneii începeau a se usca, știam că nu mai e mult până la Paști. Pe-acasă, mama ne îm­părțea deja sarcini, după puteri. „Hai, că numai mâine nu-i poimâine”, o auzeam în răstimpuri. Așa că în scurtă vreme totul lucea de curățenie. Ferestrele, deschise larg zile de-a rândul, umpleau casa de sănătate. În grădină, mormanele de frunze rămase de astă toamnă fumegau în fiecare după-amiază, până se mistuiau. Când toată trebușoara asta era gata, pomii căpătau fuste de var, până la genunchi. De-aici înainte, sărbătoarea putea să vină.
Urma săptămâna miresmelor. Postul, încă neisprăvit, chema la aspră cumpătare. Dar nu știu cum se făcea că taman în ziua în care se coceau pasca şi cozonacii îmi aduceam aminte de pățaniile mamei, din preajma Paștelui. Îmi povestise, în mai multe rânduri, cum, copil fiind, împreună cu o soră, luau pe furiș păscuțele proaspăt scoase din cuptor de mămuța, se ascundeau în pod, în grămada de pleavă, și-acolo se înfruptau. Nu mâncau decât partea dulce, cu brânză, colacul de aluat ascuzându-l prin grămezile de grâu. După Paști, tătuța urca în pod, cu trebi, și găsea bucățile uscate. Abia atunci le suduia bine de tot.
La noi acasă nu era pleavă în pod și nici soră cu care să împart năzbâtia n-aveam. Însă tot mă ademenea câte ceva dulce...
Întreg iureșul și toată starea de febrilă așteptare, toate pregătirile și toată înfrigurarea cu care erau făcute se risipeau discret sâmbătă seara.
Cu două ore înainte de crucea nopții începeam „a face panerul” pe care-l duceam la sfințit. Aproape un ceremonial! Cel mai ales ștergar țesut îl îmbrăca, pe dinăuntru. Peste el, Crucea Păș­tii, ouăle roșii, cozonacul și, învelite în hârtie, mici grămăjoare de sare și de zahăr. Deasupra, alt ștergar. Apoi, îmbrăcam hainele noi, special cumpărate „pi di Paști”, gata să ne îndreptăm spre biserică.
An de an, așa mi s-a construit desenul celei mai înălțătoare dintre sărbători. Niciodată, nimic nu i-a tulburat conturul, nimic nu i-a știrbit curgerea ritualică. Și, recunosc, nu mi-o pot închipui altfel, n-o pot proiecta în alt spa­țiu decât cel al atât de ocrotitorului „acasă”.
De fapt, cred că acolo, acasă, ni se petrece tuturor învierea lumii dintâi. Ca și cum ne-am cotrobăi pe dinăuntru ca să ne găsim, în sfârșit, pe noi.
Paștile sunt semnul de carte al ceaslovului ceresc. Răgaz întreit să ne amintim că ne-a fost dăruit miracolul omenescului.