Pe urmele Domnului - Muntele Fericirilor, Tabga și locul înmulțirii pâinilor

Cuvintele Lui sunt cuvintele vieții veșnice și conțin semințele Împără­ției cerurilor, roadele noii realități eshatologice, care ajung să rodească încă de aici, de pe pământ, când sunt primite și îngrijite cum se cuvine. Ascultându-le, ucenicii nu le puteau pricepe, după cum nici noi nu putem. Mântuitorul, cunoscând firea omenească căzută, le-a arătat înțelegere și i-a întrebat dacă nu se vor duce de la El, cum au făcut-o alții, care nu înțelegeau învățătura Lui. Și o făcea inclusiv în contextul în care Apostolii înșiși îi reproșează duritatea sau strictețea cuvintelor Sale: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? (Ioan 6, 60), primind de la Domnul Hristos o replică blândă și mărinimoasă: Nu vreți şi voi să vă duceți? Simon Petru I-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice (Ioan 6, 67-68).

Călătorim, așadar, către Muntele Fericirilor, aflat nu departe de Marea Galilee. Tradiția ne spune că acolo s-a înălțat o biserică în veacul al 4-lea, care, fiind distrusă de perși, a fost rectitorită. Pelerina Egeria mărturisește că acolo, pe muntele în­ve­cinat, Domnul a urcat și a vestit fericirile.

Despre aceste fericiri consemnează Evanghelistul Matei, în capitolul al V-lea al Evangheliei sale, la versetele 1-12: Văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte şi, aşezându-Se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-Și gura, îi învăţa zicând: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă vese­liţi, că plata voastră multă este în ce­ruri, că aşa au prigonit pe prorocii cei dinainte de voi.

Din inițiativa unei asociații pentru ajutorarea misionarilor italieni, în prima jumătate a veacului al 20-lea, s-a construit o biserică nouă, pe vârful colinei, deasupra locului unde exista cândva biserica bizantină. Unii consideră că și aceasta din urmă s-ar fi aflat între ctitoriile Sfintei Împărătese Elena.

Proprietatea are o frumusețe deo­sebită. Mare și cuprinzătoare, se des­fășoară pe întreg dealul unde, după tradiție, Mântuitorul a rostit cuvintele Sale, Legea iubirii, cea mai înaltă învățătură pe care a auzit-o cineva vreodată. Lăcașul are o arhitectură aparte, în formă octogonală, simbolizând tocmai fericirile pe care Mântuitorul le-a expus ucenicilor, iar în exterior are o galerie care deschide o priveliște plină de frumusețe către Marea Galilee și o vedere până departe, asupra întregii zone în care Mântuitorul a predicat Evanghelia.

În cei aproape 100 de ani de când funcționează acolo mănăstirea franciscană, a primit numeroși pelerini din toată lumea. În ultimele vizite întreprinse în aceste locuri, împreună cu oaspeții români sau cu pelerinii din care făceam și eu parte, am putut întâlni, mai ales în timpul verii, grupuri numeroase de credincioși care săvârșeau Liturghia în altarele așe­za­te în diferite locuri ale grădinii, unde susțineau conferințe, cateheze, predici și discuții pe marginea învățăturii Mântuitorului Hristos.

Întotdeauna, în popasurile mele acolo, am cântat, împreună cu înso­ți­torii, fericirile. E de prisos să vă spun că mulți dintre cei care nu erau membri ai Bisericii Ortodoxe erau uimiți și întrebau despre ce anume vorbesc cântările pe care le auzeau și care au o aleasă așezare muzicală și o sonoritate distinctă? După ce li se explica, se bucurau, înțelegând că sunt tocmai cuvintele Mântuitorului așezate inspirat pe note și cunoscute de întreaga lume creștină.

În apropiere de Muntele Fericirilor se află locul numit Tabka sau Heptapighi, cele șapte izvoare (fântâni), așa cum era numele grecesc folosit în epoca bizantină. Acestea simbolizează abundența, adică bogă­ția darurilor lui Dumnezeu revărsate și peste acest loc.

Iosif Flavius, în veacul 1, vorbea despre un mare izvor pe care localnicii îl numeau Capernaum. Se poate ca atunci ținutul să fi purtat numele cetății celei mai apropiate, care se află la o distanță de trei kilometri.

Pelerina Egeria numește locul septes fontes, adică cele șapte izvoare, și are despre acesta cuvinte elogioase. Nu departe de Cafarnaum se află treptele de piatră pe care a urcat Dom­nul. În acest loc, aflat aproape de mare, se găsește o câmpie acoperită de iarbă, cu mult fân și o mul­țime de palmieri. Alături de arbori se găsesc șapte izvoare, fiecare cu debit puternic. Iată câmpia unde Domnul a hrănit mulțimea cu cele cinci pâini și cu cei doi pești. Într-adevăr, piatra pe care Domnul a așezat pâinea a fost transformată în altar, din care pelerinii desprind bucățele pe care le întrebuințează cu folos pentru sănătatea lor. Pe lângă zidurile acestei biserici, trece strada unde Matei își avea biroul de vameș, apoi pe muntele învecinat se află o grotă unde Mântuitorul a urcat spre a rosti fericirile.

În apropiere există o biserică ridicată pe locul înmulțirii pâinilor. Toți cei patru evangheliști vorbesc despre episodul înmulțirii pâinilor și a peștilor. Scena este deosebit de atent descrisă în Evanghelia după Ioan, unde ni se oferă amănunte importante, anume că Apostolul Andrei a dus înaintea Mântuitorului pe un copil care avea cinci pâini și doi pești. Iar banii pe care-i aveau Apostolii, 200 de dinari (un dinar având 4,5 grame de argint) erau prea puțini pentru a sătura o asemenea mulțime: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puțin. Şi a zis Lui unul din ucenici, Andrei, fratele lui Simon Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția? Şi a zis Iisus: Faceți pe oameni să se așeze. Şi era iarbă multă în acel loc. Deci au șezut bărbații în număr ca la cinci mii. Şi Iisus a luat pâinile şi, mulțumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii celor ce șe­deau; asemenea şi din pești, cât au voit. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: adunați fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva. Deci au adunat şi au umplut douăsprezece coșuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Prorocul, Care va să vină în lume. Cunoscând deci Iisus că au să vină şi să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăși în munte, El singur (Ioan 6, 1-15).

În ultima parte a veacului al 20-lea, a fost construită, de către călugării benedictini germani, o biserică pe locul unde se afla un adăpost care proteja ruinele bisericilor anterioare și, mai ales, mozaicurile care au fost scoase la lumină în urma săpăturilor arheologice întreprinse acolo în prima jumătate a veacului al 20-lea.

Arheologii spun că prima biserică construită în acest loc datează de la sfârșitul veacului al 4-lea, biserica numită de la cele șapte izvoare, despre care amintea pelerina Egeria.

De asemenea, în zonă s-au aflat ruinele unei biserici bizantine care avea trei naosuri, iar o parte dintre mozaicurile bizantine sunt bine păstrate și constituie adevărate splendori între toate celelalte opere de artă creștină din Țara Sfântă. În cadrul mozaicurilor apare lotusul, plantă din regiunea Nilului, întâlnită în arta romană și elenistică. De asemenea, se găsesc acolo multe elemente din flora și fauna locului, având o deosebită semnificație istorică, geografică și culturală.

Sub Altarul bisericii, se poate vedea o piatră pe care Mântuitorul a așezat pâinile și peștii când a săvâr­șit minunea. Locul este înconjurat de multă liniște. În biserica aflată chiar pe malul Mării Galileei este interzis, cu strictețe, dialogul dintre pelerini. Cei de acolo îi invită pe toți la rugăciune și meditație în locul unde Mântuitorul Și-a arătat dumnezeirea și a refuzat să devină rege, dezvăluindu-le celor care-L căutau că știe că nu au venit pentru că au văzut minuni, cu alte cuvinte pentru că s-au întâlnit cu Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ci pentru că au mâncat pâine.

Locul ne aduce aminte de marea milostivire a lui Dumnezeu, precum și de porunca pe care Mântuitorul a dat-o ucenicilor Săi, spunându-le, când discipolii au cerut îngăduința ca oamenii să meargă prin cetate să cumpere pâine: Dați-le voi să mănânce (Luca 9, 13). În acest moment, Hristos îi îndeamnă pe Apostoli, și prin ei pe noi, pe toți, să se facă tuturor toate. Prin actul înmulțirii pâinilor, care ar trebui numit, mai degrabă, minunea împărțirii pâinilor, Mântuitorul anticipează Euharistia, învăţându-Şi ucenicii, și prin ei și pe noi, că atunci când ceea ce primim de la Dumnezeu nu este reținut în mod egoist, ci este frânt și împărțit, nimeni nu sărăcește, ba mai mult, cele materiale sporesc, oglindind slava și bunătatea lui Dumnezeu.