Pelerin pe vechiul drum al cinstirii sfinților, între lumină și mărturisire

Ca o candelă nestinsă, înveșmântată în tăcerea unui pridvor uitat de vreme, cardinalul Roger Etchegaray rămâne stăruitor în slujirea Evangheliei și a speranței într‑un dialog adesea frânt, dar niciodată abandonat, între Biserici. Nu prin vorbe lustruite, ci prin gesturi arse de jertfă, el a mărturisit dorința apropierii tainice între ortodocși și catolici - ca două ramuri însetate de aceeași sevă - chemate să se adune în lumina unei iubiri unice, sub acoperământul Dumnezeului Răstignit, Cel ce unește ceea ce istoria a sfâșiat.

Încă din vremea când păstorea dieceza romano‑catolică de Marsilia, Episcopul Etchegaray purta în suflet o jertfelnică năzuință, asemenea unui psalm nerostit, dar trăit.

În acea perioadă, reprezentanții Mitropoliei din Patras - locul unde Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat de Hristos, și‑a pecetluit apostolia prin martiriu - au cerut la Roma și la Marsilia restituirea relicvelor sfinte. Erau rămășițele cinstitei cruci a Sfântului Apostol, păstrate după ce unii, în vâltoarea Revoluției franceze, au aruncat‑o în piața orașului și au dat‑o pradă flăcărilor, împreună cu preotul care, încercând să stingă focul cu trupul său, și‑a pecetluit mărturisirea cu jertfă. Ceea ce a rămas din acea cruce a fost purtat ca o comoară la Marsilia, și de acolo a început istoria unei așteptări - nu doar a lemnului sfânt, ci a unei împăcări mai adânci între inimi despărțite de zidurile istoriei.

Când Mitropolia din Patras a cerut, cu evlavie și nădejde, ca sfânta relicvă să se întoarcă în patria martiriului apostolic, Consiliul Diecezan a refuzat, socotind că trebuie să rămână în orașul lor. Însă, în acel ceas de cumpănă, în mod neașteptat, s‑a ridicat un om cu inimă întreagă: Episcopul Roger Etchegaray. Cu grai blând, dar cu duh tare, cu smerenie și cuvânt de foc, a cerut, cu putere și bună‑cuviință, ca acea cruce să se întoarcă la Patras, astfel încât ceea ce aparține martiriului să revină la rădăcina sa, ca aceasta să nu fie uitată și jertfa să nu fie strămutată din pământul unde a curs sângele sfințeniei. În acest gest, simplu la vedere, dar adânc în Duh, se cuprindea nu doar respectul față de tradiția ortodoxă, ci și o mărturisire peste veacuri: că Adevărul nu poate fi înăbușit cu ziduri ori cu voințe trecătoare, iar pătimirea apostolică trebuie cinstită acolo unde s‑a împlinit.

Această podoabă a sufletului său - smerenia împodobită cu noblețea inimii - nu l‑a părăsit niciodată, ci i‑a fost tovarășă de drum, ca o rază neîntreruptă a harului. Nu era în el dor de slavă, ci o chemare tăcută spre slujire. Și poate tocmai de aceea, Pronia dumnezeiască l‑a înălțat cu blândețe acolo unde mulți râvnesc, dar puțini ajung. Nu întâmplător, Episcopul Romei, Ioan Paul al II‑lea, lucrător în ogorul unității, l‑a vizitat la Marsilia și, văzând în el duh de pace și chip de înțelepciune, l‑a chemat apoi la Vatican, mai aproape de inima Romei. Astfel, încet și cu chibzuință, Roger Etchegaray a fost ridicat până aproape de tronul papal, nu ca unul ce stăpânește, ci ca unul ce slujește. Stabilit la Roma din 1985, cardinalul Etchegaray a devenit un emisar al păcii și al dialogului în locuri bântuite de urgie: în Irak, la Sarajevo și în alte zone de conflict, nădăjduind să aline și să pună balsam peste rănile deschise ale popoarelor încercate și să cheme la unitate în numele lui Hristos.

Deși a fost înălțat la ranguri înalte - președinte al Conferinței Episcopale din Franța, apoi vice‑decan al Colegiului Cardinalilor -, Roger Etchegaray nu și‑a lăsat sufletul biruit de slavă deșartă. Dincolo de strălucirea acestor demnități, inima lui, asemenea unui pom cu ramuri înalte, dar cu rădăcini adânci, s‑a întors mereu spre pământul natal. Se simțea legat indestructibil de ținutul bascilor, așezat la poalele bătrânilor Pirinei, de poporul său care n‑a cunoscut robia și nu a acceptat niciodată jug străin. Și acolo, în satul natal, Espelette, în apropiere de Bayonne, se reîntorcea adesea, atras de frumusețea simplă și de adânca istorie a locului, ca o pasăre ce‑și caută cuibul între ramurile copilăriei. Nu‑l atrăgea poleiala lumii, ci simplitatea și cumințenia acelor locuri, cu biserica veche și ulițele încărcate de amintiri. Acolo răsufla adâncul istoriei, acolo tăcerea avea glas și glasul era de rugăciune. Pentru el, acel colț de lume nu era doar acasă, ci era altar de mulțumire, unde pelerinii sufletului se întorc cu fruntea plecată și inima plină.

Biserica din Espelette străjuiește asemenea unei flori de piatră înrădăcinată de patru veacuri în grădina credinței basce, purtând cu demnitate o frumusețe nealterată. Cele trei rânduri de balcoane din lemn sculptat, suspendate ca niște cuiburi de rugăciune, păstrează ecoul glasurilor care, de‑a lungul timpului, s‑au ridicat în cântări și tăceri, adunând satul laolaltă în celebrare liturgică. Când biserica nu‑i mai încăpea, credincioșii urcau în aceste galerii de lemn ca pe treptele unei rugăciuni înălțate.

În vechiul Codex Calixtinus, scris pe la 1140 (cunoscut și sub numele de Codex Compostellanus), se pomenește despre nenumărații pelerini care porneau spre sanctuarul lui Iacob din Compostela. Deși Espelette nu se afla pe ruta principală a acestui pelerinaj legendar, ni se spune că lăcașul închinat Sfântului Ștefan stătea totuși la răscrucea unui vechi braț al drumului sacru. Era un loc de popas pentru sufletele obosite și însetate de har - un liman al rugăciunii între pași istoviți.

Așezat pe unul dintre vechile brațe ale Camino de Santiago, satul Espelette era, în vremurile de odinioară, cunoscut printre pelerini ca un loc de odihnă și har. Însă, după furtuna Revoluției Franceze, pelerinajul spre Compostela și‑a pierdut suflul, iar drumurile sacre au fost acoperite de praf și uitare.

Biserica din satul Espelette este emblematică pentru ținutul respectiv, cu un exterior sobru, având turnul‑clopotniță impunător și un interior spectaculos, cu trei niveluri de galerii din lemn sculptat. La sfârșitul veacului al XVI‑lea, biserica era deja terminată, iar în anul 1627 i‑a fost construit un portal renascentist, care are data inscripționată. În 1667 a fost ridicată clopotnița, un turn pătrat ce domină silueta bisericii.

Specifice lăcașului de cult sunt galeriile de lemn, pe trei laturi și trei niveluri, adăugate pe fondul creșterii populației, în veacurile XVI și XVII. Până la jumătatea veacului al XIX‑lea, bărbații asistau în timpul slujbelor în aceste galerii, iar femeile și copiii rămâneau în biserica propriu‑zisă, în navă.

La sfârșitul veacului al XIX‑lea, baronul D’Espelet a donat o icoană cu tema Sfântul Ieronim aude trâmbițele judecății de apoi, atribuită pictorului José de Ribeira, deosebit de apreciată. În interior străjuiesc câteva statui monumentale și sunt înfățișate diferite scene din viața Sfântului Ștefan, inclusiv momentul lapidării lui. La fel, în jurul tabernacului, se află basoreliefuri din lemn aurit, cu aceleași teme din viața ocrotitorului bisericii.

În preajma acestei biserici sunt păstrate mai multe pietre funerare cu o vechime considerabilă, unele dintre ele de aproape 300 de ani, numite stele discoidale basce, monumente tradiționale din aceste locuri.

În biserica din Espelette, mică, dar plină de lumină, au fost botezați doi fii de seamă ai pământului basc: naturalistul misionar Armand David - descoperitor de lumi și vietăți pierdute - și viitorul cardinal Roger Etchegaray, păstor și punte între Răsărit și Apus. Tot aici, în aceeași tăcere de piatră și lemn, Etchegaray a primit și hirotonia, sub semnul slujirii care nu cunoaște hotare.

Cardinalul Roger Etchegaray a dăruit bisericii din satul său natal o frumoasă icoană de tradiție bizantină - un dar al inimii pe care, probabil, l‑a primit de la unul dintre ierarhii ortodocși întâlniți în drumul său de dialog și prietenie. Sub icoana Nașterii Domnului, cei din Espelette au așezat câteva cuvinte amintind de prețioasa donație a cardinalului, un semn al legăturii dintre Orient și Occident, dintre Răsărit și Apus.

La capătul vieții, s‑a întors în locurile natale, acolo unde își găsise izvorul și taina ființei. Însă, datorită prestigiului său și mulțimii celor care voiau să‑și ia rămas‑bun, slujba prohodirii n‑a putut fi oficiată în biserica satului, ci în catedrala din Bayonne, aflată la vreo 25 de kilometri, sub ocrotirea Maicii Domnului. Apoi, cel care o viață întreagă a încercat să fie punte între oameni, între popoare și între Biserici a fost încredințat pământului natal, printre basci.

Roger Etchegaray este nu doar un cardinal al Romei, ci și un aspirant al unității și dragostei, un exemplu al dialogului și un fiu credincios al ținutului basc, care și‑a dus inima până la sfârșit între oameni și între rădăcinile sale. Iar sufletul său a ars ca o făclie, nu pentru sine, ci pentru ceilalți, pentru ca lumea să se apropie, pentru ca frații să se recunoască, pentru ca Adevărul să se îmbrace în iubire.

Astăzi, când ne întoarcem spre asemenea amintiri, nu o facem doar pentru a rememora un destin, ci pentru a ne întreba, în tăcere: câți dintre noi mai avem curajul să fim făclii pentru ceilalți? Și cine, în urma noastră, va mai putea spune că a simțit iubirea lui Dumnezeu - nu în cuvinte, ci într‑un om?