Peste corect

Recent, mi-a atras atenţia pronunţia în manieră… nemţească a unui cuvânt de origine engleză: „Am mai folosit şi un şprei special pentru curăţat aerul, dar tot miroase…!“ Desigur, este de mirare că un cuvânt foarte nou a căpătat o tentă de acomodare fonetică ce ţine de istoria limbii române. Pentru explicaţie, trebuie să ne referim la o curioasă interferenţă germano-engleză pe terenul folosirii unor cuvinte tehnice mai vechi şi mai noi.

Termenul în discuţie este un împrumut foarte nou în limba română (în dicţionare, primele atestări datează din anii 1973 - 1974) şi, conform normelor ortografice oficiale, se scria şi se scrie după grafia engleză, spray, dar în textele publicitare grafia este românizată, sprei. Aşadar, cum se explică pronunţiile greşite şprai şi şprei, combătute îndată după apariţia la noi? (vezi, de exemplu, Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a II-a, 1997).

În limba română există un număr relativ mare de împrumuturi din germană care încep cu secvenţa şp-: şpaclu, şpagat, şpilhozen, şpiţ, şpriţ etc., o pronunţie în conformitate cu aspectul fonetic din limba de origine. Ele sunt, în general, cuvinte tehnice, care în germană se scriu cu grupul consonantic sp- (Spachtel, Spagat, Spielhose, Spitz, Spritze). La intrarea în limba română a mai multor anglicisme, o vagă idee privind rostirea cu şp- a cuvintelor… străine care se scriu cu sp- a condus spre pronunţiile şprai (tipic nemţească) şi şprei; căci nu este vorba numai de un singur cuvânt: tot după intuiţia, greşită, a articulării unor astfel de cuvinte din limba germană, se pronunţă şi şpicher (deşi împrumutul este reflexul engl. speaker).

Mai mult, constatăm aceeaşi abatere faţă de pronunţia din limba engleză şi pentru cuvinte care încep cu sunetele st-, devenite şt-, cum ar fi ştandard, ştarter, ştoc, ştres (împrumuturi din engleză: standard, starter, stock, stress); şi în acest caz ne confruntăm tot cu o regulă de pronunţare a limbii germane: se pronunţă cu şt-, ştab, ştachetă, ştecher etc., cuvintele care în limba de origine se scriu cu st- (cf. germ. Stab, Stakete, Stecker), dar faptul, ca şi în situaţia precedentă, nu ne dă dreptul să extindem regula la pronunţarea cuvintelor din limba engleză.

În general, acest tip de confuzie se datorează unor persoane a căror instrucţie şcolară a cuprins, mai demult, şi învăţarea limbii germane, dar oscilaţia se poate produce şi din cauza unor dublete etimologice ale unor neologisme; de exemplu, se recomandă rostirea stand, dar se pronunţă şi ştand (cuvântul se explică, paralel, din engl. stand, dar şi din germ. Stand, ultimul pronunţat în limba de origine cu şt-); sau: se recomandă pronunţia stat (de funcţii, de plată), însă cuvântul este împrumutat, paralel, din italiană sau/şi latină (stato, status), dar şi din germană (Status), aşadar surse diferite, cu pronunţii diferite, conduc spre astfel de dublete fonetice.

Oricum, rostiri de tipul şprei, şpicher, ştandard, ştres sunt forme hipercorecte din perspectiva unei false norme (în cazurile de faţă) de pronunţie după limba germană, prin urmare sunt hipergermanisme (există, de altfel, şi hiperanglicisme, hiperfranţuzisme sau hiperspaniolisme). Ne rămâne să adăugăm că hipercorectitudinea este, de fapt, o greşeală de limbă ce constă în schimbarea formei corecte a unui cuvânt pe baza unei analogii greşite (fenomenul se mai numeşte şi hiperurbanism). Credem, însă, că cititorii noştri sunt deja preveniţi că ceea ce este hiper- strică, dacă ne gândim doar la hiperaciditate, hiperglicemie, hipertensiune sau hipertiroidie, lăsând deoparte alte câteva zeci de asemenea denumiri medicale de disfuncţionalităţi consemnate în dicţionare. Şi acestea au la bază formantul savant de origine greacă hyper, care înseamnă „peste“, „exagerat de“.

Aşadar, şi în pronunţarea anglicismelor, regula este să ne mulţumim cu ceea ce este corect; ce-ar însemna, de exemplu, să fim „hipercorecţi“ în materie de reguli de circulaţie?