Pimen este sus în cer

Patericul în lungul șir al istoriilor pe care ni le prezintă aduce înaintea cititorului exemple de mari asceți care și-au uscat trupul în multa nevoință, dar care nu au ajuns la discernământ. Ba mai mult, asceza a dus la încredere în sine și le-a mutat atenția dinspre Dumnezeu către ei înșiși. Nevoința excesivă, practicată fără înțelepciune, poate să fie o cale de pierzare, atât pentru sine, cât și pentru alții.

În apoftegma 6 despre avva Pimen ni se povestește despre un frate care a păcătuit în chinovie. Cu ce anume a greșit fratele acela, nu ni se spune, ci se păstrează o tăcere discretă. În aceeași zonă trăia un pustnic reclus, care nu ieșise de multă vreme din chilia lui și care, pesemne, dobândise o oarecare faimă. Prin urmare, mai-marele chinoviei în care trăia fratele care păcătuise a mers și a cerut sfat de pustnic, care a zis fără vreun comentariu: „Alun­gați-l”. Fratele a plecat din chinovie și s-a pocăit amar. Acolo a fost găsit de niște frați care mergeau la avva Pimen, care au vrut să îl ia cu ei și să îl ducă la bătrân. Cum el însă nu a vrut să meargă, i-au povestit avvei despre el, iar avva Pimen a poruncit să îl cheme: „Fratele a venit, iar bătrânul, văzându-l necăjit, s-a ridicat, l-a îmbrățișat, a glumit cu dânsul și l-a poftit să ia o gustare”. Fiecare detaliu de aici este important. Avva Pimen înțelege bine suferința celui prăbușit sufletește, așa că merge în întâmpinarea lui și încearcă să îl ajute să mai scape de presiunea sub care se găsea. Apoi se decide să facă ceva și pentru pustnicul care aluneca și își periclita mântuirea prin încrederea excesivă în sine. Așadar îl invită la sine.

Toată scena se petrece în Orient. Aici poveștile și parabolele sunt la ele acasă. Monahii mai ales, atunci când vor să își spună ceva, aleg parabolele. Sunt mai puțin intruzive, lasă mai mult spațiu de mișcare. Libertatea celui care spune povestea, dar și a celui care ascultă rămâne neatinsă. Pimen i-a zis pustnicului când s-au întâlnit: „Undeva trăiau doi oameni și amândoi aveau câte un mort. Unul și-a lăsat mortul său și s-a dus să-l plângă pe mortul celuilalt”. Această poveste scurtă are efect imediat: „Auzind această pildă, pustnicul a fost străpuns până la lacrimi, și-a amintit ce făcuse și a zis: «Pimen este sus, sus la cer, iar eu jos, jos pe pământ»”.

Parabola pe care o spune Pimen este una transparentă, mai ales pentru cei familiarizați cu gândirea ascetică. Mortul la care face referire povestea este suma păcatelor proprii. Nimic nu este mai absurd decât, atâta vreme cât încă mai ai păcate, să te ocupi de rezolvarea problemelor celor­lalți. Este la fel de irațional ca atunci când îți părăsești mortul, nu îl plângi, și mergi să jelești mortul altuia.

Întreaga povestire este, în fond, despre discernământ și măsură: în asceză, în viața proprie, în faptele cotidiene și mai ales în privința aprecierii celorlalți, peste care Dumnezeu nu ne-a pus judecători.