Podoaba românească a Ierihonului

Ierihonul, oraşul biblic, cea mai veche cetate a lumii, e azi un pitoresc şi plin de contraste centru urban al Cisiordaniei, parte a teritoriilor aflate sub jurisdicţia Autorităţii Palestiniene. După drumul prin ţinuturi aride, cu pământuri arse, pârjolite de-a dreptul de un soare nemilos mai ales vara, Ierihonul se iveşte în calea călătorului aidoma unei oaze în pus­tiu. Casele, dispuse ca într-un joc de cuburi din piatră sau beton, dormitează mai toată ziua sub cortelele verzi ale palmierilor, unii solitari, cei mai mulţi însă alcătuind livezi şi chiar întinse plantaţii. Peste tot, în curţi sau pe margine de drum, sclipesc untdelemniu frunzele portocalilor şi lămâilor şi se auresc sub razele solare fructele cele viguroase şi plăcut mirositoare. Bungavilierii învelesc cu jăratecul eflorescenţelor abundente gardurile de zid ce înconjoară clădirile mai răsărite, iţite între puzderia de case umile din lut. Şi acestea din urmă sunt scoase din monotoniile lor cromatice de surâsul oleandrilor sau al altor flori prinse la ferestre şi balcoane precum îşi puneau pe timpuri fetele câte un boboc de trandafir în cosiţe.

În acest topos ce poartă amintirea şi pecetea întâmplărilor biblice din vremea lui Iisus, de dinaintea Lui şi de după El, aici, unde biserici precum cea de la Dudul lui Zaheu s-au ridicat să înveşnicească cu semnul crucii locurile în care s-au săvârşit unele dintre faptele Scripturii, s-au stabilit în 1933, venind în Ţara Sfântă, trei români, Constantin, Elena şi Dumitru Samoilă, originari din Moldova. Au cumpărat la Ierihon 833 de metri pătraţi de teren, pe care au ridicat o casă modestă. În apropierea asfinţitului vieţii lor au lăsat moştenire Patriarhiei Române ceea ce agonisiseră o viaţă. A făcut-o prin două acte testamentare. Prin dania lor s-a deschis posibilitatea ducerii mai departe a lucrării de înălţare a unor aşezăminte româneşti în Ţara Sfântă, operă ziditoare începută la Ierusalim încă din 1912, când Comitetul de iniţiativă condus de avocatul şi profesorul ieşean Teodor Burada a izbutit să dobândească prin act de vânzare-cumpărare `un loc în mărime de 2.294 de coţi pătraţi, pe care urmează a se zidi o biserică ortodoxă română.”

Drumul de întrupare a acestei nobile şi îndreptăţite aspiraţii a fost unul lung, anevoios, odiseic de-a dreptul. S-a dus în cele din urmă la capăt aproape într-un veac graţie strădaniilor înfrăţite ale Biserici, poporului credincios şi statului român. Ceea ce se pornise entuziast în 1912 s-a rostuit abia în 1975, când Patriarhul Justinian a sfinţit Aşezământul Românesc de la Ierusalim, pecetluind peste 60 de ani de eforturi jertfelnice, unele cu acelaşi tâlc baladesc din legenda Meşterului Manole.

O altă ctitorire în pământul sacru al Palestinei a fost zidirea Schitului Românesc de la Iordan, a cărui piatră de temelie s-a pus în 1935. S-a nevoit la schit Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Hozevitul. Dar existenţa chinoviei de la apa Iordanului s-a frânt în 1967, în timpul războiului israeliano-arab, când schitul a fost părăsit sub căderile de bombe şi obuze, care au retezat cupola bisericii şi au pus la pământ mare parte din arhondaric. Dar epopeea înzidirii noastre ortodoxe în patria Mântuitorului a continuat, înregistrând noi şi dramatice episoade, fie că a fost vorba de depăşirea numeroaselor şi parcă nesfârşitelor potrivnicii ale autorităţilor laice sau religioase, sau de împrejurări ostile, inclusiv războaie. În pofida acestor oprelişti, la cumpăna mileniilor şi celor două veacuri, XX şi XXI, s-a petrecut o încununare a lucrării ziditoare. Pe pământul dăruit de cei trei mireni cu iubire de Dumnezeu şi evlavie pentru Biserica neamului lor, Patriarhia Română a purces la construirea în vatra Ierihonului a unui locaş de închinare şi a unei primitoare case destinate pelerinilor. Pentru că suprafaţa de construcţie nu era îndestulătoare, au fost cumpăraţi în 1996 încă 3.000 de metri pătraţi. Acestora avea să li se adauge alţi 6.300 de metri pătraţi achiziţionaţi între anii 2007 şi 2009 cu sprijinul financiar al statului român. În 1999 au demarat lucrările de construcţie ale Aşezământului Românesc de la Ierihon. A urmat un deceniu de jertfă, de bucurii pentru fiecare izbândă cât de mică şi mâhniri temporare generate de greutăţile strângerii banilor necesari înfăptuirii unui proiect atât de măreţ, precum şi de încurcăturile administrative provocate de neprietenii acestuia. Speranţele de împlinire a visării n-au secat însă niciodată şi acestea au izvorât din semnele permanente ale grijii dumnezeieşti. Acestea se arătau la tot pasul prin fapte dăruitoare mai mari, mai mărunte, dar mereu providenţiale, scoţând mersul lucrărilor din impas şi ducând tot mai aproape ziua cea izbăvitoare a biruinţei depline. Cel care s-a aflat tot timpul la datorie ca un dirijor la pupitru a fost arhimandritul Ieronim Creţu, Superiorul vreme de 20 de ani al Aşezămintelor Româneşti în Țara Sfântă, Episcopul-vicar patriarhal de azi. În 2000, anul bimileniului creştin, Patriarhul Teoctist, cu o suită de înalţi ierarhi din ţară, a sfinţit Altarul bisericii mari cu hramul „Naşterea Domnului” şi „Sfinţii Români” de la Ierihon. În anul 2009, la capătul unui golgotic drum, aşezământul din oraşul biblic se contura în slăvita lui măreţie. Era cu adevărat o încununare a unei ctitoriri seculare şi de amplă respiraţie.

Biserica proiectată de arhitecţii Sorin Ilie Vasilescu şi Horea Gavriş de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti are monumentalitate de templu, dar sălăşluieşte în trupul său şi smerenia bătrânelor bisericuţe româneşti. Coperişul şi volumetria au croială bazilicală de Orient. Zidirea poartă veşmânt din piatră în care transpare învăpăierea soarelui celui dogoritor al Palestinei. Straiul de marmoră meşteşugit cioplită e unul sărbătoresc şi îmbrăţişează parcă cu ghirlande de nestemate pereţii suitori înspre turla ce ia în stăpânire toate întinderile, cât cuprinde zarea, vestind ca un catarg corabia ce pluteşte pe apele timpului şi nemărginirii. Înlăuntru însuşi cerul se bolteşte majestuos printr-o deschidere cutezătoare şi un săgetător urcuş spre înalturi. Pictura în frescă realizată de soţii Ion şi Daniela Moldoveanu aşterne catifelări de brocart pe uriaşii pereţi şi creează o atmosferă de sfinţenie în tonuri cromatice de rugăciune dulce, şoptitoare, ce scoboară chiar în cuibarul inimii. Roşul e dominant, dar nu aprins, ci creator de ambianţă a reculegerii. În paraclisul din demisol, cu hramul „Prorocul Daniel” şi „Sfânta Parascheva”, pogori parcă în peşterile cele de demult ale sihaştrilor din Ţara Sfântă, dar descoperi de îndată şi căldura sufletească a chinoviilor Ortodoxiei româneşti. Jur-împrejurul bisericii mari se înalţă cu tăietură de arhondaric corpurile Casei Pelerinilor cu 45 de camere, egumenia, trapeza, biblioteca, sălile de conferinţe, înnobilate de creaţii iconice, dar şi de altele laice, între care se desprind măiestre tapiseriile Celei Neamţu din ciclul său dedicat Ierihonului. Aşezământul Românesc de la Ierihon se înfăţişează ca o veritabilă cetate românească în cetatea biblică şi e podoaba de preţ a acestei istorice aşezări a lumii.

Întemeierile româneşti de la Ierihon, jertfă a românilor la cel dintâi Altar al creştinătăţii, au intrat cu adevărat în totalitatea drepturilor şi misiunilor cu mult mai târziu decât finalizarea constructivă. S-a întâmplat să fie în anul 2014, în urma convenirii „Acordului Patriarhal de restabilire a comunităţii bisericeşti depline”, semnat la 2 februarie 2014 la Bucureşti de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi la 3 februarie 2014 de Preafericitul Părinte Teofil al III-lea. Patriarhul Ierusalimului a întărit acest act prin prezenţa sa pentru prima oară la hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Aşezământului Românesc de la Ierusalim, la 5 mai 2014, slujind împreună cu arhimandritul Timotei Aioanei, Superiorul din acea vreme al locaşurilor româneşti în Ţara Sfântă.

Cetatea românească de la Ierihon îşi trimite semnele din acest loc sacru în toată cuprinderea Ţării Sfinte. Credincioşi din România şi din alte părţi ale lumii creştine poposesc aici, găsind un colţ dintr-o grădină a raiului. De tihna şi splendoarea toposului se grijesc ostenitorii păstoriţi de părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Iordan şi Ierihon, precum şi maica Evghenia Taşcă împreună cu obştea. Rânduiala e cea a chinoviei româneşti, cu vieţuitori smeriţi, care plinesc rosturile lor potrivit vechiului îndemn călugăresc „ora et labora”.

La Ierihon, acum, în al treilea mileniu al creştinătăţii, te întâmpină duh românesc şi mireasmă de sihăstrie din Carpaţi. Podoaba românească a Ierihonului străluce cu lumina jertfei şi faptei ziditoare.