Poezie şi rugăciune

Poetul Dan Botta s-a născut la 26 septembrie 1907, la Adjud. Şi-a făcut clasele primare la Adjud, urmând apoi Liceul „Unirea“ din Focşani şi din 1921 Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti. A obţinut licenţa în litere (specialitatea greacă şi latină) şi în drept. Activitatea lui publicistică, oglindind viaţa culturală şi artistică a acelei perioade, este legată de revistele Calendarul, Lâindependence Roumanie, iar din 1929, de Rampa, România Literară, Artă şi tehnică şi Gândirea. A publicat versuri (volumul Eulalii, prefaţat de Ion Barbu, a apărut în 1931 la editura Luceafărul), eseuri (volumul Limite a fost editat în 1936 la editura Cartea Românească). A fost membru în Comitetul de Redacţie şi Administraţie al Enciclopediei României. A lucrat la un vast studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteză thraco-romană-bizantină, din 1944 până la moartea sa, în 1958.

Unele eseuri ale lui Dan Botta vizează o filosofie a artei: Despre arta poetului, Creaţia eroică, Spiritul dramei, Noul Clacisism, Artă şi Religie, Theologia eminesciană, Fântânile mistice ale Luceafărului, Poezie şi rugăciune, Poezie şi cântec...

În eseul Creaţia eroică sunt exprimate viziunea unui univers armonios, dominat de simetrii severe, care se opune haosului şi ideii că arta este o tensiune spre absolut, obţinută prin eforturi şi jertfe.

Eseul Artă şi religie cercetează din punct de vedere istoric raportul artă-religie. „În străvechile timpuri ale lumii, arta era strict limitată la folosul ei religios. Funcţia artei era aceea de a evoca divinitatea...Atunci zeul pogora. Şi acel imens ritual de armonie, acel spaţiu al statuilor, al dansului, al poeziei, se ilumina de aura divinităţii, de harul care o străbătea.“ Este prezentată apoi apoi viziunea aristotelică despre arta poetului, în care sunt formulate principiile artei: ritmul, proporţiile, limitele. Necesitatea unui spaţiu armonios, ce vizează aceste principii, are în vedere construcţia unui templu al zeului: „Şi atunci când rigorile sunt observate, când formulele se rostesc, când ritmul, proporţia şi limitele se manifestă, atunci pogoară şi zeul. El vine să şeadă şi să domnească în templul ce i s-a construit.“

Este amintit Fericitul Augustin, ca deschizător al perspectivelor „acestei vaste, înfloritoare culturi a catolicismului“ şi este urmărită apoi răsfrângerea în artă a dialecticii dintre Răsărit şi Apus, dintre Catolicism şi Ortodoxie: „Opera de artă a fost, pentru Apus, ceva ca întruparea Dumnezeului viu. De aceea vedem pe artiştii Renaşterii urmărind carnaţia vie, splendorile şi căderile ei. Iisus, Maria, Dumnezeu Tatăl, sunt aievea aici, ei iluminează arta. Răsăritul, mai înclinat spre formalism, spre creaţie lucidă, accentua concepţia cealaltă: arta e lucru omenesc, e ritual pe care dacă l-ai împlinit bine, l-ai evocat pe Dumnezeu. În liniile mari, ascetice, ale artei bizantine, se străvede ideea de canon, de rit. Dar şi artistul Renaşterii italiene, ca şi acela al răsăritului ortodox, avea conşiinţa mistică a harului.“

Artistul trebuie să aibă sufletul curat: „Un lucru menit să folosească Domnului nu poate fi făurit decât de un suflet curat. Numai un om în care nu se zbat deşărtăciunile lumii acesteia este vrednic de opera de artă.“ Concepţia despre condiţia curăţiei sufletului artistului în vederea unei opere de artă plăcută de Dumnezeu este sprijinită pe concepţia catolică, dar şi pe cea ortodoxă. Astfel, este citat Michelangelo care scrie că „de aceea nu este destul ca pictorul să fie un mare şi bun meşter. Cred că mai ales viaţa lui să fie cât mai curată şi mai sfântă, pentru ca Duhul Sfânt să-i îndrumeze gândul.“ La fel, în cartea „Erminia Zugravilor“, zugravul bizantin rosteşte: „Fereşte-ţi viaţa de vreo prihană trupească - spune cartea - căci tu eşti cel ce măiestreşti podoabe sfinte, şi prin lucrul tău eşti ales să fii în ceruri, în petrecerea sfinţilor.“

Despre puritate vorbeşte Dan Botta şi în eseul Poezie şi rugăciune: „Starea de poezie şi starea de rugăciune sunt identice. Poezia implică însă integrarea în materie, incorporarea acestei stări. Ea are darul de a comunica indefinita puritate, sensaţia atotputerniciei sufletului.“ „Rugăciunea face sufleul pur. Rugăciunea nu-ţi dăruie nimic. Ci exaltă ceea ce e imanent în tine. Nu o intervenţe divină te preface în templu. Ci cugetul tău.“

Prin rugăciune se exaltă energiile sufletului şi se ajunge la esenţial: „Cel ce se roagă exaltă, printr-un act misterios, energiile sufletului său. (...) Rămâi tu însuţi. Tot mai mult tu însuţi. „Tu însuţi“, adică sufletul tău. Tot ce era întâmplător în tine - durere, slăbiciune, spaimă - se scutură în rugăciune, piere. Ca şi noaptea, rugăciunea e un balsam. Ca şi noaptea, ea dezleagă.“

Nu numai că rugăciunea te redă ţie însuţi, dar crează o legătură cu ceilalţi: „E atât de original, atât de personal acest inefabil al rugii, încât te leagă printr-un lanţ magnetic de străbunii tăi, de morţii tăi. Rugăciunea te pogoară în etnicitate spre a te reda ţie însuţi. Poezia, poezia făurită, nu poate via fără sufletul morţilor. Nu există mare poezie decât în etnicitate, în sentimentul patriei. Universalitatea ei este expresia unei reculegeri în rugăciune -, înţeleg, în tine însuţi, în patrie.“

Sunt prezente în eseu şi numele unor poeţi: „Numele unui Dante, al unui Shakespeare se desprind de aici. Dante a construit oare în cele trei acte ale Divinei Comedii altceva decât o rugăciune? Şi Shakespeare, nu este el - precum spune Coleridge - cel mai mare poet religios al Angliei? Religios nu fiindcă ar fi pus în scenă scene biblice, ci fiindcă a făcut să treacă prin dramele lui acel suflet care e al rugăciunii, al celei mai intense rugăciuni.“ Noi ştim unde să găsim rugăciunea: „Rugăciune e în Dante, în Shakespeare, în Eminescu.“

Să mergem, dar, pe urmele acestor poeţi, care au ajuns, prin rugăciune, la cunoaşterea esenţialului, la cunoaşterea de sine, şi care au fost atât de aproape de Dumnezeu.