Portret de suflet

Mai întotdeauna când mi s-a întâmplat să pomenesc numele lui Ion Papuc, reacţia imediată pe care am primit-o a fost: "Ai văzut ce bibliotecă are?" Nu, nu văzusem, şi cum multă vreme nu am avut prilejul s-o aflu, stăruinţa cu care alţii îmi vorbeau despre ea m-a făcut să-i atribui o importanţă nefirească, asemeni unei stihii ale cărei contururi, sporite de o imaginaţie curioasă, ameninţau să uzurpe identitatea scriitorului. Căci, printr-un fenomen de ilicită substituţie simbolică, ajunsesem să mi-o închipui nu doar ca pe ipostaza obiectivată a spiritului său, graţie acelei elementare selecţii care face ca biblioteca unui intelectual să fie oglinda propriei personalităţi, dar mai mult, ca pe un fel de concurent a cărui valoare risca să-şi eclipseze proprietarul. Era ca şi cum tot ce era mai bun în acest om se adunase în rafturile cu cărţi pe care apucase să le strângă de-a lungul vieţii şi, de aceea, până să-l cunosc pe Ion Papuc, am trăit cu impresia că biblioteca e mai importantă decât posesorul ei şi că, la judecata de apoi, când avea să fie chemat să spună ce făcuse în viaţă, în loc să-şi arate cărţile proprii, lui Ion Papuc i-ar fi venit mai uşor să indice etajele compacte, înţesate cu tomuri îngălbenite şi cu incunabule prăfuite, ale căror cotoare, impregnate de patina uzurii, îşi priveau spectatorii cu un aer rece de cadavru livresc.

Când am ajuns s-o văd - o piesă de mobilier întinsă pe trei pereţi înalţi de 5 metri, pe care te căţărai urcându-te cu scara -, ceea ce m-a impresionat nu a fost atât conţinutul ei, redutabil prin ediţiile princeps, ediţiile bilingve sau prin seriile autorilor interbelici (aici am văzut pentru prima oară cărţile lui Traian Brăileanu şi Dragoş Protopopescu), cât atmosfera pe care o resimţeai acolo: mirosul de carte veche, izul de lemn bătrân şi înfăţişarea boierească a încăperii, cu fotolii acoperite cu scoarţe şi cu scaune având spătarul cioplit - toate îţi dădeau senzaţia pătrunderii într-un spaţiu aparte, pecetluit de un regim eminamente spiritual. Iar senzaţia de efect cultural acaparator era sporită de statura înaltă, subţire până la deşirare, a unui amfitrion cu chip de vates grec, a cărui faţă prelungă, încadrată de o barbă albă, lăsa să-i izbucnească pe fizionomie o fire pătimaşă, pe care o simţeai de îndată ce, vorbind despre un autor sau altul, Ion Papuc se ridica în picioare şi să ducea la raft spre a-i scoate cartea, ca mai apoi, dus de firul evocării, să meargă la un alt raft şi la o altă carte, într-un pelerinaj domestic făcut pe suprafaţa a câţiva metri, parcă din ambiţia de a săvârşi ritualul învierii unor autori morţi. Parcă ne aflăm într-un mausoleu cu vestigii îmbălsămate care nu puteau fi readuse la viaţă decât aşa, prin scoaterea lor migăloasă din lăcaşul în care zăcuseră până atunci. Şi, astfel, fiecare carte scoasă din raft era chemată să depună mărturie despre autorul ei, dar nu oricum, ci prin intermediul stăpânului casei, care devenea pentru câteva clipe însufleţitorul neoficial al unui nume pe care istoria îl uitase aproape cu totul.

Între rafturile acestei biblioteci şi-a scris Ion Papuc o parte din cărţi, mai ales volumele reprezentând antologii de eseuri publicate în ultimii ani în Convorbiri literare. Ultima carte, Scriitorul de filozofie, vine în prelungirea volumelor Cu faţa spre trecut (Editura Vergiliu, 2005) şi Litere şi filozofie (România Press, 2007). Parcurse cu gândul găsirii unui tipar în care poate fi încadrat autorul, paginile lor îţi dezvăluie câteva trăsături din a căror îmbinare îi putem face portretul. Mai întâi, autorul nu scrie decât despre teme care îl preocupă. Nu pare genul de scriitor care să cedeze rugăminţilor colegiale, întocmind la cerere texte menite a umple chenarul gazetelor culturale.

Mai mult, în acest intelectual întâlnim cazul straniu al unui cărturar care nu pune preţ pe calitatea estetică a expresiei. Lui Ion Papuc îi repugnă scrisul frumos, acea însăilare atrăgătoare sub care autorii îşi camuflează de obicei lipsa unei culturi temeinice. Pentru autor, literaţii sunt pecinginea culturii, acea breaslă a diletanţilor lipsiţi de instrucţie filosofică ce zumzăie cuvinte a căror sonoritate e lucie şi goală. În locul exhibiţiei literare, Ion Papuc preferă sobrietatea unor cuvinte depănate după tiparul clasic.

Un intelectual cu atât mai paradoxal, cu cât pasiunea sa de-o viaţă, a cărei intensitate nu a scăzut odată cu trecerea anilor, poartă numele lui Descartes, din a cărui corespondenţă traduce regulat în vederea întocmirii unui volum de epistole carteziene, dar şi numele lui Wagner, a cărui muzică o ascultă cu devoţiunea unui incorigibil credincios. În concluzie, un autor pe care îl citeşti atunci când vrei să te încarci cu spirit de frondă sau cu încrederea în judecata de mai târziu a istoriei.