Postul Mare, vremea pocăinţei şi calea virtuţilor

Mâine vom porni război, unul ne­vă­zut, în care com­batanţii vom fi noi, iar inamicii, patimile, pă­ca­tele de tot felul, gândurile, ten­taţiile pătimaşe, orgoliul şi e­go­ismul ce ne stăpânesc. Fron­tul se va numi post, iar triumful spe­­răm să ne aparţină, în­tru­chi­pat în învierea noastră du­hov­ni­cească. Aşadar, vom intra în Pos­tul Mare. Ca în fiecare an, Sfân­ta Biserică ne-a pregătit pen­tru a conştientiza că nu pu­tem declanşa ofensiva împotriva scă­derilor fiinţei noastre în orice mod. După cum ostaşii sunt ins­truiţi înainte de a fi trimişi în tea­trul de luptă, aşa şi noi, în ce­le trei săptămâni de când a în­ce­put Triodul, ne-am luminat du­hov­niceşte, în vederea în­trar­mă­rii cu virtuţi capitale ce ne vor ser­vi ca arme imbatabile în con­frun­­tarea ce ne stă în faţă. În Du­minica Vameşului şi a F­a­ri­se­u­lui am primit ca platoşă ne­bi­ru­ită rugăciunea stăruitoare, sme­rită. Ca vameşul să ne recu­noaş­tem micimea, strigând că­tre Cerescul Părinte: „Dum­ne­ze­u­le, milostiv fii mie, păcătosului!“ Rugăciunea nu trebuie s-o tran­sformăm într-o etalare ob­se­­­sivă a virtuţilor ori a faptelor noas­tre bune, chiar de ar fi mul­te, căci niciodată nu am putea spu­ne că ne-am rugat suficient, ne-am pocăit destul, ne-am plâns greşelile din cale-afară. Du­minica Fiului risipitor ne pu­ne la îndemână o a doua armă du­hovnicească prin care să sece­răm din rădăcină neghinele din su­fletul nostru. Emoţionanta po­ves­te a fiului nechibzuit ne-a în­ţe­­lepţit asupra unicei modalităţi de însănătoşire din boala pri­ci­nu­i­tă de păcat: pocăinţa. Or­to­do­xia nu cunoaşte o altă posibili­ta­te de vindecare a rănilor să­pa­te adânc în noi în timpul rătă­ci­ri­­lo­r pe înghimpoasele cărări ale pă­catului. Doar prin pocăinţă, prin mărturisirea sinceră la sca­u­nul Sfintei Taine a Spovedaniei ni se deschide drumul spre lea­cul ce oferă nemurire, Sfânta Îm­părtăşanie. Duminica trecu­tă, numită a Înfricoşatei Ju­de­căţi, ne-a arătat Hristos încă o stra­tagemă ca să izbândim în bă­tălia către care purcedem. Mi­los­tenia constituie calea les­ni­cioa­­să de a deveni, după cum a­fir­ma dumnezeiescul părinte Hri­sostom, asemenea cu A­pos­to­lii. Am reţinut că a face bine, pen­tru creştinul adevărat, nu es­te o chestiune de bonton, ci a­du­ce nădejdea răsplătirii din par­­tea Mântuitorului, la a doua Sa venire. Sfântul Chiril al Ieru­sa­limului ne lămureşte în acest sens: „Rădăcina oricărei fapte bu­ne este nădejdea în înviere. Aş­teptarea răsplăţii întăreşte su­fletul spre fapta bună“. În du­mi­­nica de dinaintea debutului Sfân­tului şi Marelui Post, a izgo­ni­­rii lui Adam din rai, numită „a ier­tării“, Domnul ne reaminteşte câ­teva sfaturi de căpătâi: să de­ve­­nim milostivi, să ne rugăm, iar gândul la bucuria răsplătirii să ne dea curaj şi putere. Să re­ţi­nem din Evanghelia zilei încă un lucru: să iertăm tot ce avem îm­potriva fratelui, căci, de nu vom ierta, nici noi nu vom putea nă­dăjdui la iertarea Părintelui Ce­resc (Matei 6, 14-15).

Odată cu trecerea acestei zi­le, se sfârşeşte perioada de „in­s­­truc­ţie“ duhovnicească. În­trar­maţi şi în­tăriţi sufleteşte, cu ochii a­ţin­tiţi către biruinţa fi­nală, de mâi­ne vom porni răz­boi împotriva pă­catelor, a tot ce ne desparte de iu­­birea nes­fâr­şi­tă a lui Dum­ne­zeu.

Deşi societatea contempora­nă, tributară mentalităţii consu­mis­te, se căzneşte să transforme ori­ce perioadă liturgică din an, atât de importantă în evoluţia noas­tră spirituală, într-un „produs“, să nu uităm esenţialul: noi nu postim ca să ne detoxifiem. Pos­tul ortodox nu trebuie gândit ca o ecologie corporală sau body-e­cology. Că postirea are şi astfel de urmări este o dovadă că tra­di­ţia ortodoxă statornicită de Sfin­ţii Părinţi ne conduce către o vie­ţuire echilibrată aici, învă­ţân­­du-ne să ne pregătim pentru Veş­nicie. Noi urmărim prin post ne­utralizarea patimilor: a egois­mu­lui, invidiei, răutăţii, calomniei ori a altor răutăţi ce ne că­tră­nesc fiinţa, aruncând-o într-o te­nebroasă existenţă. Cre­din­cio­sul nu doreşte, prin ajunare, re­gla­rea greutăţii corporale, nici în­­suşirea unei deprinderi mon­de­­ne, ci înnoirea sa du­hov­ni­ceas­că, dezrobirea din temniţa cea înfricoşătoare a pornirilor şi gân­durilor întunecoase. Postul di­feră de o simplă dietă, deve­nind un act de cult, căci îm­pu­ţi­năm hrana biologică şi o sporim pe cea duhovnicească. El ne îm­pros­pătează trăirea, simţirea, ne sfinţeşte existenţa, ne spo­reş­te luciditatea în gestionarea re­la­ţiei cu Dumnezeu, cu semenii ori cu mediul înconjurător ca spa­ţiu dat nouă în stăpânire de Dom­nul, ca să-l transformăm în­tr-un laborator duhovnicesc, lu­crând cu meticulozitate, res­pect şi năzuinţă la mântuirea noastră.

Debutul postului ne propune, a­şa­dar, apelul Bisericii la ne­vo­in­ţă şi mai multă rugăciune pen­tru îndreptare, spre reabili­ta­rea fiinţei umane căzute în pă­cat şi redobândirea „frumuseţii ce­lei dintâi“. Parcurgând cele şap­te săptămâni ce vor urma, nu facem decât să ne înscriem la cursurile unei şcoli duhovniceşti, în­văţând să iertăm, să fim mi­los­tivi, dar învăţând şi ce în­seam­nă pocăinţa şi smerenia. Pe lân­gă aspectul alimentar, postul de­plin ne îndeamnă la luptă du­hov­nicească, la mai multă ru­gă­ciu­ne, la citirea Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi, la pelerinaje re­ligioase, la cercetarea mai dea­să a duhovnicilor şi părinţilor îm­bunătăţiţi spre tămăduirea de tot ce ne subjugă şi ne robeşte ini­ma, îndepărtându-ne de Dum­­nezeu şi de scopul ultim al vie­ţuirii noastre pământene, mân­tuirea. Gândind la toate a­ces­tea, să postim cu bucurie du­hov­nicească, nu cu întristare, căci postul nu ne slăbeşte, nici nu ne îmbolnăveşte, ci dimpo­tri­vă, ne însănătoşeşte, ne între­mea­ză, apropiindu-ne de Hris­tos, Mântuitorul nostru, şi de slă­vită Învierea Lui.