Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Poţi fi adept al lui Satan, chiar dacă mergi duminică de duminică la biserică?

Poţi fi adept al lui Satan, chiar dacă mergi duminică de duminică la biserică?

Un articol de: Dragoș Dâscă - 19 Ian, 2009

Două întâmplări şocante petrecute la sfârşitul anului trecut ne-au reţinut atenţia prin legătura spirituală care le uneşte. Primul eveniment, un concert susţinut la Budapesta de către formaţia de black-metal Gorgoroth, în care trupa a avut drept figuraţie pe scenă trei persoane crucificate: un bărbat şi două femei, complet dezbrăcaţi, mânjiţi cu vopsea roşie pentru a imita sângele supliciului. Nu erau manechine din plastic; erau trei oameni. În partea din faţă a scenei mai erau expuse capete tăiate de oi (simbolizând „turma lui Hristos“) şi capete de ţapi (simbolizându-i pe cei îndepărtaţi de „turmă“). De asemenea, era vorba de fiinţe sacrificate, nu imitaţii din plastic. Al doilea, a fost, de asemenea, prezentat de mass-media, dar el nu mai conţinea aura de inedit/incredibil a concertului budapestan: într-un liceu tehnic din Medgidia, o elevă de clasa a X-a a fost bătută şi umilită de alte 7 colege de clasă; în timpul „ritualului“ (filmat cu telefonul mobil şi postat pe site-urile unor ziare), unul dintre băieţii care asistau la scenă, coleg, de asemenea, cu victima, cânta „Doamne miluieşte“, rostind la un moment dat chiar şi... un ecfonis. Fiindcă filmul este, cât de cât, cenzurat, e posibil ca acest coleg să fi rostit alte cuvinte blasfemiatoare pe lângă vulgarizarea unor pasaje liturgice, prin folosirea lor cu totul neadecvată.

Se ştie că satanismul, la nivel de practică organizată de cult (consacrat lui Lucifer), are în centru Biblia neagră a lui Anton Szandor LaVey, fondator al Bisericii lui Satan (Memphis, Statele Unite). Rezumând, toată ideologia satanismului se bazează pe două aspecte. Primul: Lucifer este simbolul libertăţii. Al doilea: tot ceea ce înseamnă ritual satanic are drept conţinut batjocorirea ritualului creştin, inversarea semnificaţiei sale: maimuţărirea Bisericii.

Ambele aspecte se întâlnesc în cele două fapte menţionate mai sus: libertatea greşit înţeleasă şi dispreţuirea manifestă a cultului creştin. Fiindcă există trista posibilitate de a ne fi obişnuit deja cu potopul de mărturii despre violenţa din şcolile din România, se poate ca unii să nu sesizeze elementul şocant din relatarea privitoare la eleva agresată de colegele sale. Sare în ochi brutalitatea imagistică, agresiunea vizuală a concertului de black-metal, dar poate că, la fel de alarmantă, ca şi acest concert, este atitudinea tinerilor români. Acelaşi duh străbate cele două manifestări; aceeaşi pornire spre degradarea fiinţei umane stă la baza motivaţiilor protagoniştilor ambelor întâmplări. Lipsa de compasiune promovată „artistic“ într-o parte se regăseşte pusă în faptă în cealaltă parte. Disoluţia socială şi ura faţă de aproapele propovăduite prin muzică are corespondent în agresivitatea şi lipsa de respect faţă de Biserică ale acelor liceeni. Nu contează faptul că manifestarea lor anticreştină nu a avut un caracter public, poate are chiar mai mare importanţă. Nu este vorba de muzica pe care o ascultă, de felul cum se îmbracă sau cum îşi poartă părul; e posibil chiar, dacă s-ar fi organizat acel concert în România, liceenii amintiţi mai sus să nu fi mers la acel show. Frapează similitudinea motivaţiilor din spatele atitudinii lor agresive şi blasfemiatoare cu principiile propovăduite de satanism. Poţi fi adept al lui Satan chiar dacă mergi duminică de duminică la biserică, citeşti cărţi duhovniceşti şi te arăţi indignat de fapte precum cele de mai sus. Patericul şi scrierile Sfinţilor Părinţi sunt pline de exemple de astfel de înşelaţi, căci înşelăciune este credinţa şi viaţa lor. Astfel de oameni trăiesc în minciună, minţindu-se pe ei înşişi şi pe cei care ar putea să le aşeze paşii pe Cale. Dacă cei care au cântat şi participat la acel concert nu sunt şi nici nu se numesc pe ei înşişi creştini, mai mult ca sigur, ceilalţi tineri, români, sunt botezaţi şi se declară creştini.

Lipsa de milă faţă de suferinţa aproapelui, pasivitatea în momente când eşti dator să-ţi pui trupul şi sufletul pentru salvarea fratelui, sorbirea cu nesaţ a spectacolului înjosirii unui semen de-al tău, toate acestea sunt născute de duhul întunericului. Poate că orele de religie sunt puţine, poate că nu întotdeauna oamenii au răbdare să asculte predica sau să stea la Sfânta Liturghie, poate că nu participi la Tainele Bisericii, iar atunci când intră preotul în bloc, cu ajunul, te încui în casă (deşi şi atunci e un moment în care poţi cere un cuvânt de folos), poate că nu ai citit vreodată vreo carte duhovnicească şi nici nu ai mers în viaţa ta la o mănăstire, măcar din curiozitate; dar nimic nu justifică dorinţa de degradare a celui apropiat, plăcerea de a jefui persoana de respectul şi cinstea cuvenită. Violenţa gratuită, actul extrem lipsit de o motivaţie solidă, blasfemierea creştinismului nu-şi au justificare într-o societate, într-o colectivitate umană, cu atât mai mult într-una în care oamenii se declară, în marea lor majoritate, creştini. Are justificare însă, dacă trăim un creştinism de faţadă, dacă cele ale credinţei au devenit monedă de schimb cu cele ale duhului acestei lumi, dacă trăim fără să ne întrebăm: eu, în cine şi de ce cred? Întâlnim deseori oameni care spun: „Sunt creştin, dar eu nu am nici o treabă cu Biserica“, dar dacă îi întrebi dacă au citit vreodată măcar o Evanghelie din Noul Testament sau dacă au făcut „efortul“ de a sta măcar odată până la sfârşit la Sfânta Liturghie, ridică din umeri şi te privesc consternanţi de întrebare. Mai dureroasă decât necredinţa este nepăsarea. Astfel se înţelege şi cuvântul Mântuitorului: âO, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece -, am să te vărs din gura Mea“ (Apocalipsa 3, 15-16). Dar nu cumva şi nepăsarea este o formă de necredinţă? Şi atunci, ce ne mai face să ne numim „creştini“?