Povestea duioasă a măicuţei Maria

▲ „Cheia fericirii este dragostea de oameni, ce o dai fără să ceri nimic în locul ei“▲

Prezenţă discretă în lumea literară ieşeană, afişând, cu mândrie însă, o anume sfială şi o distanţă „critică“ faţă de propriile texte („eu scriu poveşti adevărate“; „scriu despre viaţă şi întâmplări ale oamenilor pe care i-am cunoscut sau despre care mi s-a povestit“ - acestea sunt frazele cu care, de obicei, îşi însoţeşte autoarea cărţile), Camelia Nistor este, fie şi din punctul de vedere al numărului de volume tipărite, unul dintre cei mai prolifici prozatori din Iaşi. Corespondentul în lumea filmului este, cu siguranţă, telenovela; cu intrigă poliţistă sau amoroasă, poveştile Cameliei Nistor sunt sentimentale, romanţioase cu măsură, însă, pentru că autoarea intuieşte exact limitele şi are reţetele după care „siropul“ să nu fie în exces: ea explorează psihologii, comportamente şi descrie întâmplările care le caracterizează pe acestea. Nu face excepţie de la acest cadru general al prozei sale nici ultima carte, Calvarul Măicuţei Maria (tipografia Sedcom Libris, 2007): motto-ul e deplin semnificativ pentru ceea ce trebuie „să înveţe“ cititorul din povestea personajului: „Cheia fericirii este dragostea de oameni, ce o dai fără să ceri nimic în locul ei“.

Altfel, istoria vieţii măicuţei Maria de la Mănăstirea Galata de pe una din colinele Iaşului este una tipică, s-ar zice, pentru ceea ce se întâmplă în fiecare zi în nesfârşita noastră tranziţie. Elevă la Liceul „Negruzzi“ (în 1998, ni se spune), Maria Tomescu trăieşte „feeria unei nopţi la mare“ şi se căsătoreşte cu medicul Cristian, rezident la Maternitatea „Cuza-Vodă“, totul pare să decurgă ca în poveştile de Crăciun, numai că socrul său se dovedeşte un pervers „dezechilibrat psihic, posedat“, cum spune menajera Tincuţa. I se înscenează un adulter, este abuzată de soţ şi silită să-şi părăsească fiul „de numai trei anişori“: Dumnezeu îi duce paşii spre poarta Mănăstirii Galata „într-o vineri după-amiază“: o poveste cum se pot citi/ vedea atâtea din păcate, în mass-media de la noi, după 1990. Romanul îşi susţine naraţiunea printr-un plan simbolic transparent, dar deplin motivat: personajul se numeşte Maria - ca un simbol al suferinţei mamelor silite să-şi piardă copiii („mintea îi era departe, undeva prin ceruri căutând pe Sfânta Maria mama lui Iisus să se sfătuiască cu ea, să o asculte, să-i dea un sfat, ce să facă, încotro să o apuce“) -, îşi relatează drama unei basarabence stând în rând cu pelerinii la sărbătoarea Sfintei Parascheva (şi aici datarea e exactă: 14 octombrie 2006) - o poveste cât rândul la racla Sfintei, ca un drum al ispăşirii păcatului şi mântuirii, ni se sugerează -, în sfârşit, Maria Tomescu ajunge la poarta mănăstirii într-o zi de vineri şi, cum se ştie, Sfintei i se mai spune şi Sfânta Vineri. Simbolistica romanului nu este în exces, în orice caz, răspunde foarte bine „intrigii“ sale: în viaţa cotidiană, duhul rău, „un vrăjitor (identificat în figura socrului pervers - n.n.) îi va schimba viaţa fără cale de întoarcere“, în vreme ce în viaţa monahală, măicuţa Măria îşi va (re)găsi echilibrul şi voinţa de a trăi: absolvă Facultatea de Drept, intră în atelierul de confecţionat haine bisericeşti de la Galata pentru ca, în finalul cărţii, să-şi reîntâlnească soţul şi fiul, lăsând, parcă, deschisă o poartă „către un posibil happy-end“, cum observă Cassian Maria Spiridon într-o caldă prezentare de pe coperta a patra.

Într-o altă ordine, romanul e şi un periplu prin Iaşi, consemnând diverse repere, de la o expoziţie a lui Val Gheorghiu la Galeriile „Dana“ şi pelerinajul religios „Calea Sfinţilor“, până, la emisiunea tv „a domnului Antonesei - «Despre adevăr»“: identitatea oraşului se regăseşte, iată, prin sărbătoarea de la 14 octombrie: „Pe unde trecea racla purtată de preoţi, parcă şi pământul călcat de atâta omenire se liniştea căci tămăduirea din sufletele lor adusă de Cuvioasa Parascheva şi Sfântul Nectarie se simţea. «Nu ar mai fi Iaşul fără această mare sărbătoare a creştinismului românesc» - zise cineva. Aici oamenii se întâlnesc, îşi spun păsurile, necazurile, bucuriile, îşi dau sfaturi, bineţe pe mai târziu şi simt că sunt o familie a cetăţii române de azi. Ei se închină cu evlavie Sfinţilor şi le cer îndurare să le ierte păcatele făcute cu fapta sau cu vorba şi chiar le mulţumesc din suflet pentru ce le-au dat şi le vor da“.