Practica pelerinajului şi opacitatea privirii

În fiecare an, în preajma datei de 26-27 octombrie - de hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, şi de hramul Sfântului Dimitrie cel Nou, de la Basarabi, Bucureştiul devine punct destinal al pelerinilor. Pentru vânătoarea de inedit practicată de presă, itinerarul credincioşilor reprezintă un eveniment. Acesta este motivul pentru care, de la an la an, pelerinajul este reflectat din perspectiva stărilor de spirit inventariate, din perspectiva întâmplărilor mai mult sau mai încărcate de anecdotic, din unghiul frust al privirii care îi vede doar pe cei care cer. Nu se aminteşte mai nimic despre semnificaţia pelerinajului, despre originea acestuia, despre particularităţile sale. Pentru că privirea presei vedea doar ceea ce prinde imediat: spectaculosul sau hilarul.

În cazul creştinismului, practica pelerinajului este, poate, cea mai evidentă expresie a mântuirii - adică a deciziei de a lăsa în urmă lumea pentru a te întâlni cu Dumnezeu. Pentru ca o astfel de întâlnire să aibă loc, trebuie să ieşi din ale tale. Trebuie să parcurgi drumul încercărilor şi al milostivirilor revelatorii care definesc spaţiul distanţei şi al apropierii de Dumnezeu. Pentru tradiţia ascetică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, a lăsa în urmă lumea, înseamnă, doar într-o primă instanţă, a înlătura tot ceea ce distrage atenţia celui care îl caută pe Dumnezeu. Este vorba, mai exact, despre o educare a atenţiei (nepsis), despre o cultivare a acesteia prin retragere şi înstrăinare. Abia după ce aceasta a fost deprinsă, exerciţiul ascetic îşi împlineşte sensul: acela de a orienta toate ale noastre spre Dumnezeu. Devenit loc al Dumnezeirii (topos Theu), omul nu a renunţat la trupul său - la lumea sa -, ci l-a pregătit pentru a putea fi locuit de Dumnezeu. "Ale Tale dintru ale Tale. Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate", acestea sunt cuvintele cântate de credincioşi în momentul liturgic al Epiclezei - invocarea de către preot a Sfântului Duh, în vederea transsubstanţierii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos.

Pentru cele trei monoteisme abrahamice - creştinismul, iudaismul şi islamul -, practica pelerinajului vorbeşte despre gestul necesarei înstrăinări faţă de lume, în vederea comuniunii cu Dumnezeu. Ele trimit în egală măsură spre figura patriarhului Avraam, cel care, la chemarea lui Dumnezeu, iese din propria familiaritate, alege calea exilului, asumă itinerarul spiritual. Prefigurând modelul Hristic, Avraam este cel care alege să facă până la capăt voia Tatălui. El este cel care adoptă în mod perfect statutul de itinerant pe drumul ce duce spre Dumnezeu, alegând, fără ezitare, să respecte îndrumarea acestuia. Chiar şi atunci când, aparent, este cerută sacrificarea unicului său fiu, Avraam nu se opreşte, nu îşi revendică propriul său, proprietatea sa. Pentru creştinism, modelul fundamental al acestei înstrăinări, care are puterea de a converti lumea, este Iisus Hristos - unicul chip al Tatălui, singurul exeget al voinţei acestuia, calea regală ce duce spre Dumnezeu. Întruparea Hristosului a câştigat nu doar mântuirea omului - prin reabilitarea statutului acestuia de chip al lui Dumnezeu -, ci a oferit şi calea ce duce la întâlnirea dintre Dumnezeire şi om. Coborârea Hristică este modelul acestui itinerar. Starea de deşertare şi de pătimire (kenoza) pe care Hristos o asumă prin întruparea Sa reprezintă modelul acestei abandonări a sinelui în vederea întâlnirii cu Celălalt. Ea este figura emblematică a pelerinajului, modelul fundamental al ieşirii din propriul nostru, în vederea comuniunii cu Dumnezeu.

De cele mai multe ori, practica actuală a pelerinajului a cunoscut o diminuare a aspectului extensiv. Lungile itinerarii parcurse de pelerini par a fi fost înlocuite de îndelungatele momente de aşteptare în rândul celor care doresc să se închine unei Sfinte Icoane sau unor Sfinte Moaşte. Cu alte cuvinte, ieşirea itinerantă din spaţiul familiarităţii, expunerea riscurilor presupuse de abandonarea obişnuinţelor noastre cotidiene, a fost înlocuită de un alt tip de itinerar. Unul în care înstrăinarea este practicată sub forma sa intensivă, cea a exersării unei răbdări, a unei atenţii şi a unei disponibilităţi aproape imposibil de regăsit în viaţa de zi cu zi. Este posibil ca acest tip de practicare a înstrăinării faţă de uzanţele unei vieţi prea bine cunoscute să fie răspunsul adresat unei complicităţi crescute faţă de lumea în care trăim. Una care nu mai are puterea de a oferi surprize şi care, datorită îndestulării noastre cotidiene, prilejuieşte mai greu întâlnirea cu fragilitatea noastră şi, prin aceasta, cu Alteritatea.

Faptul că presa nu reflectă acest fenomen, această notă aparte a practicii pelerinajului, mărturiseşte tocmai abilitatea noastră de a vedea pretutindeni, în toate evenimentele cotidiene, acelaşi orizont mereu familiar. Unul în care, de fapt, nimic în plus nu mai este aşteptat. Unul în care prea puţin mai avem urechi de auzit vestea cea bună.