Prezentare de carte: „Metafizica noastră de toate zilele“

O carte de filosofie, mai precis de metafizică, la început de secol XXI, dominat de reperele unei culturi uşoare, de promenadă, este un pariu riscant, atât pentru autor, cât şi pentru editor. Cititorul recent pare a se orienta mai degrabă către un gen de literatură care valorifică imagini, teme şi reprezentări precumpănitor erotice. Pe de altă parte, introspecţia de tip psihanalitic, analiza discursului interior, omul în căutarea propriului sine sunt teme care anunţă programatic, de câteva decenii încoace, renunţarea la opţiunea raţionalistă, caracteristică Europei începând cu secolul Luminilor, şi încercarea de recuperare a subiectivităţii, în toată complexitatea ei. Numeroasele traduceri din literaturile emergente, orientale sau sud-americane, din ultima vreme, dau greutate acestei perspective.

Dacă aşa stau lucrurile, care ar mai putea fi astăzi semnificaţia apariţiei unei lucrări de metafizică? Mai poate juca ea vreun rol de repoziţionare, de reînţelegere a ceea ce îndeobşte pare a fi considerat un dosar închis? Confundată frecvent cu metafora, metafizica apare în imaginarul colectiv mai degrabă ca un domeniu rezervat poeţilor şi visătorilor, lipsit de greutatea solemnă a cuvântului ştiinţific, probat, supus receptării empirice, iar filosoful, un personaj misterios, cu părul zburlit şi ochelari cu ramă groasă, abia văzându-i-se faţa de după maldărele de cărţi care îl înconjură ca într-un turn de fildeş. Evident, o asemenea descriere nu mai corespunde demult realităţii, filosoful putând lua chipul firesc al oricăruia dintre noi. Este şi cazul autorului şi lucrării „Metafizica noastră de toate zilele“, apărută în anul 2008, la Editura Humanitas, sub semnătura lui Ştefan Afloroaei, profesor de metafizică şi hermeneutică în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

Puţine sunt tratatele de metafizică publicate în ultimii ani. Nume mari ale domeniului par a ceda în faţa ispitei de a scrie „ceea ce se cere“, învinşi fiind de noul standard al succesului de piaţă. De aici poziţia de unicat a acestei cărţi în peisajul livresc românesc. Scrisă cu erudiţie şi aplomb, într-o impecabilă stilistică ştiinţifică, fără însă a-i lipsi şarmul specific celor care stăpânesc limba, cartea de faţă lasă impresia că se adresează unui public de nişă, restrâns şi avizat, dispus la ample excursuri savante într-o istorie a gândirii speculative. Construită şi structurată ca un amplu tratat de maturitate, „Metafizica noastră de toate zilele“ este în fapt un extraordinar excurs nu atât în istoria doctrinelor metafizice, ceea ce l-ar face inteligibil doar pentru cei cărora nu le lipsesc informaţiile din acest domeniu, cât mai ales într-un soi de istorie a sensibilităţilor metafizice ale fiecăruia dintre noi, în care ne regăsim, deoarece „nu o doctrină sau alta importă de această dată, ci mai curând o formă de sensibilitate, o dispoziţie care se manifestă în reprezentări şi imagini, credinţe şi idei, în limba vorbită şi în voinţa care ne expune timpului dat“, cum precizează chiar autorul. Supusă timp îndelungat deriziunii, explicabile datorită unor derapaje excentrice ale unor gânditori, filosofia a fost receptată în general de către cititorii neavizaţi ca o „artă“ uşoară, capabilă şi dispusă să intre în jocul insidios al unor idealuri tenebroase. Astfel receptată, filosofia a apărut mai degrabă ca o rudă săracă a ştiinţei sau a teologiei, al căror discurs era încărcat de o anumită greutate probatorie. În spatele eşafodajului teoretic al acestora, mai ales al teologiei, a stat însă mai totdeauna filosofia, ai cărei termeni au fost împrumutaţi pentru a indica cu o anumită precizie inefabilul revelaţiei.

Apariţia acestei cărţi pe o piaţă invadată de frivolitatea abnormă a lipsei de menire, în care apetitul pentru marginal, fragmentar, periferic pare a suprima orice elan de înţelegere serioasă, de ansamblu, a realităţii în care fiinţăm, în care efortul sucombă în faţa relaxării, iar privirea scrutătoare pare a fi înfrântă de singura „virtute“ la modă, lenevirea, capătă conotaţii speciale. „Metafizica noastră de toate zilele“ este o primă piesă de valoare într-un proces redeschis. Reînţelegerea metafizicii nu ca pe o istorie a unor doctrine rupte de viaţă, cât mai ales ca pe o încercare exemplară de a re-prezenta cele mai notabile răbufniri de înţelegere a fundamentelor existenţei noastre în limba şi potrivit nivelului de înţelegere al omului.

Pe parcursul a patru mari capitole, autorul realizează o incursiune erudită în universul gândirii înţeles ca efort speculativ de înţelegere şi fixare a unui canon al cognoscibilităţii, adică a ceea ce poate fi gândit.

Există frontiere ale gândirii? Care sunt limitele ei? Care este extensia acesteia? Aici se impune o anumită ordonare a întrebărilor, fiindcă altfel, ţinând cont de caracterul acestora, de mare generalitate, există riscul surmontării acestora printr-o plonjare într-un spaţiu alunecos, imprecis şi nedefinit. De aceea, didactic, profesorul Afloroaei stabileşte mai întâi ce înseamnă a gândi, în general, şi a gândi speculativ, în special, pentru ca ulterior să realizeze un portret al subiectului gândirii, adică al celui care întrebuinţează gândirea, în termeni filosofici, al speculatorului. Este ceea ce autorul realizează în partea a doua a lucrării. În partea a treia, acesta evidenţiază câteva dintre cele mai frecvente reprezentări, idei, distincţii operate în interiorul acestei gândiri, pentru ca, în final, în capitolul al patrulea, rezervat cumva iniţiaţilor, să realizeze o dezbatere ceva mai tehnică, pedantă, asupra a aceea ce semnifică sintagma „gândire speculativă“. Aşadar, fiind vorba despre gândire, socot că ea se adresează oricui se revendică a fi fiinţă gânditoare, capabilă să înţeleagă care sunt coordonatele fiinţării noastre. Acesta este motivul pentru care cartea nu se adresează exclusiv filosofilor, ci, în egală măsură, şi teologilor. Aceştia din urmă vor putea extrage din lectura acestei cărţi cel puţin mai multă precizie în expunerile lor, dar şi câteva dintre resursele gândirii patristice, fiindcă, aşa cum remarcă însuşi autorul, ceea ce contează în ultimă instanţă este capacitatea noastră, a fiecăruia, de a surprinde esenţialul, de a scruta cu privirea dincolo de aparenţe, până la frontierele înţelegerii, loc în care principiile, reprezentările, ideile noastre sunt devoalate de tot ceea ce înseamnă interpolare, neadecvare, pentru a face loc libertăţii. (Florin PÂSLARU)